MARTIN LUTHER (1483 – 1546)
Persoanaj foarte amplu: fost călugăr augustinian sub jurământ de supunere, este protagonistul Reformei și fondatorul Lutheranismului. S-a născut în Eisleben, în Saxa, într-o familie de mineri în anul 1483. La vârsta de 20 de ani studiază în Erfurt la Universitatea de Drept, unde găsește o bibliotecă bogată care îi îndreată atenția înspre teologie pe care o aprofundează . În 1512 primește titlul de Doctor în Biblie , iar mai apoi ia calea monahismului. Mai târziu renunță la jurământul monastic, se căsătorește cu o fostă călugăriță și începe să muncească din greu și cu tenacitate ca profesor universitar, scriind-și opera care cuprinde genuri multe și diverse.
Însă în timpul său corupția se manifesta din plin până la cele mai înalte niveluri, în societatea germană, așa că Luther a luat poziție pentru a apăra „credința creștină care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna.” Însă în acest act de reformare a bisericii Luther a făcut și unele greșeli, de aceea scopul acestui capitol este acela de a descoperii câteva aspecte critice din viața și activitatea reformatorului german.
Unele aspecte critice referitoare la Luther sunt cele de ordin teologic, deoarece acesta era domeniul în care excela, era recunoscut, combătut și renegat.
În acest subcapitol vom încerca să răspundem la o serie de obiecții cu privire la atitudinea critică a reformatorului german față de canonul biblic: Care sunt aspectele critice ale hermeneuticii lui Luther? Care cărți, după Luther, nu trebuiau să facă parte din canonul biblic? Care cărți biblice erau autoritative și care nu? Și care au fost motivele și cauzele pe baza cărora reformatorul a făcut diferențe în ceea ce privește valoarea, importanța și autenticitatea unor cărți biblice?
Teologul Paul Althaus afirmă că este foarte binecunoscut faptul că întreaga teologie a lui Luther este îmbibată de prezența lui Hristos și că Luther credea că în centrul Bibliei se află persoana lui Hristos. Pornind din acest punct Luther a folosit doctrina despre Hristos și doctrina justificării prin credință pentru a propaga, așa cum spune Terry C. Thomas, o citire subiectivă a Bibliei. Reformatorul german a eșuat în a înțelege caracterul divers al Bibliei. Astfel el a căzut în dezacord cu interpretarea Bibliei din timpurile moderne de astăzi, unde predomină obiectivitatea.
În ceea ce privește Biblia trebuie să luăm în considerare un aspect important al gândirii hermeneutice a lui Luther. În timp ce umanistul olandez Erasmus de Roterdam nu considera pasajele istorice ca fiind autentice, pe de cealaltă parte Luther nu considera că toată Biblia este autentică.
Acum vom încerca să observăm și să evaluăm care a fost atitudinea reformatorului față de unele scrieri nou testamentare și motivele pentru care le-a considerat lipsite de autenticitate, apostolicitate și chiar de inspirație.
Deși a afirmat cu regularitate că Scriptura „niciodată nu greșește,” „niciodată nu a greșit,” că „este inerentă în sine însăși” și „conține un adevăr absolut infailibil,” că „nu poate minți” și că „este imposibil să se contrazică pe sine însăși,” totuși în prefața comentariului său asupra epistolei lui Iacov și Iuda, Luther intenționează să convingă cititorii că aceste cărți nu sunt inspirate.
Acum vom încerca să descoperim mai întâi în scrierile sale care sunt motivele pe baza cărora neagă conținutul epistolei lui Iacov. El oferă următoarele motive ca și criterii de bază în procesul de negare a canonicității acestei cărți: în primul rând Luther consideră conținutul epistolei lui Iacov ca nefiind valid deoarece a fost respins de către cei din antichitate. Bineințeles fără a oferi vreo evidență istorică. Un al doilea motiv enunțat este acela că această epistolă nu prezintă și nu întocmește nici o doctrină despre om ci prezintă cu hotărâre doar legea lui Dumnezeu (oare asa sa fie ?).
În al treilea rând Luther vede această epistolă opunându-se în mod deschis apostolului Pavel și restului Scripturii (?) prin prezentarea îndreptățirii prin fapte (Iacov 2:24). Iar în plus această epistolă nu face nimic altceva decât să conducă cititorul la lege și la fapte.
Rezultatul acestui tip de abordare și interpretare a epistolei lui Iacov și a celorlalte cărți nou testamentare amintite mai sus, în lumina înțelegerii lui Pavel, presupune faptul că Luther a realizat o ierarhie de valori în Noul Testament. Pentru Luther cartea cu cea mai mare valoare era Evanglelia lui Ioan, apoi epistolele lui Pavel: Romani, Galateni, Efeseni și 1Petru – deoarece aceste epistole Îl prezintă pe Hristos și învață tot ceea ce este este necesar și trebuie să se știe pentru mântuire. Iar după aceea restul evangheliilor. Însă în ceea ce privește Evrei, Iacov, Iuda și Apocalipsa le-a așezat în mod clar într-o poziție subordonată.
Pe Luther la interesat doar cum poate omul ajunge la mântuire și a descoperit acele pasaje ale apostolului Pavel care spuneau că omul este mântuit prin credință nu prin fapte. A reținut prima condiție și cea mai importantă credința dar a trecut cu vederea celelalte (pocăința, nașterea din nou). Dar și responsabiltățile pe care creștinul le are în societate între care dragostea față de semeni, faptele deasemeni sunt în mod repetat menționate în Noul Testament. Aceste responsabilități se pare că Luther le-a ignorat total el simplificând nepermis dogma creștină (biblia nu spune că suntem mântuiți prin faptele noastre dar nici că singurul lucru care conteaza este credința).
În continuare, citind comentariile pe care Luther le face la introducerea cărților biblice descoperim de asemenea că atitudinea lui în ceea ce privește ultima carte a Canonului Biblic este foarte asemănătoare cu atitudinea manifestată față de Epistola lui Iacov:
Despre această carte a Apocalipsei lui Ioan… Nu înțeleg încă un lucru în această carte, și mă face să o consider fie non-apostolică fie non-profetică… Nu pot nicidecum să îmi dau seama dacă este produsul Spiritului Sfânt. Spiritul meu nu se poate nicidecum obișnui cu această carte. Pentru mine acesta este motivul pentru care nu am o părere prea înaltă despre ea: Hristos nu este nici lămurit nici cunoscut în ea.
Alte motive neîntemeiate care l-au determinat să vorbească în mod pripit la adresa Apocalipsei, încât nu a reușit să se obișnuiască cu ea, așa cum sugerează unii cercetători ai scrierilor lui, ar fi: 1. apostoli nu s-au ocupat cu vise și viziuni; 2. nici un scriitor al Vechiului Testament nu se referă la vreunul din Noul Testament ca având legături cu viziunile și visele; 3. mulți părinți bisericești au respins această carte.
Într-un mod asemănător, cu aceeași ușurință și folosindu-se de același tip de argumente nefondate și speculative, Luther înlătură autenticitatea și valoarea epistolei lui lui Iuda afirmând: „De aceea, deși prețuiesc cartea Iuda, este o epistolă care nu trebuie inclusă în categoria cărților de frunte, care în mod obișnuit pun bazele credinței.” Iar un alt argument pe baza căruia a respins această epistolă este acela conform căruia „epistola este doar un extract sau o copie a celei de-a doua epistole a lui Petru.”
În mod clar disprețul lui Luther față de Epistola lui Iacov, Iuda, Evrei, Estera și față de cartea Apocalipsei ilustrează concentrarea lui asupra lui Hristos, drept singurul centru al Scripturii. Greșeșile multiple ale lui Luther izvorăsc din faptul că l-a citit pe Iacov prin ochii lui Pavel și astfel se considera îndreptățit să califice epistola ca fiind „o epistolă de paie.” Nu a găsit nimic în ea despre natura Evangheliei așa că s-a gândit „să o arunce afară.” Anabaptistul Menno Simons numește această îndrăzneală a lui Luther ca fiind o „tâmpenie curajoasă,” pentru că dacă doctrina este de paie, atunci și apostolul ales, slujitorul și martorul lui Hristos, trebuie să fi fost tot un om de paie, căci doctrina arată caracterul unui om. Luther a mai afirmat că orice interpretare care nu conduce la Hristos trebuie să fie respinsă, fiind o folosire nescripturistică a Scripturii: astfel îl așezăm pe Hristos împotriva Scripturii.
Epistola lui Iacov a fost pusă împreună cu epistola către Evrei, Iuda, Estera și Apocalipsa la sfârșitul Bibliei sale, ca un fel de legătură de cărți apocrife, pe care le-a respins cu hotărâre, deși acestea sunt adevărate cărți de referință.
O pleiadă numeroasă de cercetători, în cărțile, articolele și tratatele lor, îl acuză pe drept pe Luther când spun că s-a făcut vinovat de faptul că a format „canon în canon,” făcând din Hristos un criteriu al Scripturii.
Martin Luther a greșit destul de grav în faptul că a înțeles sensul literal al Scripturii nu ca fiind cel istoric ci cel hristologic. Așadar călugărul onest bucurându-se de libertatea de curând găsită în Hristos a mers în cealaltă extremă luând libertatea Cuvântului lui Dumnezeu. El nu a reușit să vadă că înălțarea lui Hristos ca principiu hermeneutic deasupra Scripturii, nu era foarte diferită de înălțarea de către papalitate a tradiției deasupra Cuvântului. Deci am putea spune că Luhter i-a eliberat pe oameni de o tradiție omenească, numai pentru a o înlocui cu o altă tradiție omenească. Canonul redus al protestanților luterani nu era deosebit de înțelegerea redusă despre Scriptură a tradiției catolice. Dacă Biserica Catolică a plasat rațiunea umană colectivă deasupra Scripturii pentru a decide care cărți sunt canonice sau nu, Luther l-a plasat în mod greșit pe Hristos, prejudiciind Scriptura. Astfel am putea spune că în timp ce catolicii au lărgit Scriptura incluzând și scrierile apocrife, Luther a redus canonul biblic.
De asemenea în finalul acestui subcapitol mai menționăm două lucruri, așa cum deja a făcut-o Patrick F. O’Hare: în primul rând că diversele opinii ale reformatorului german în ceea ce privește autenticitatea și veridicitatea cărților Iov, Eclesiastul, Estera și Iona sunt speculative și nedocumentate. Iar în al doilea rând, faptul că Luther în mod greșit a citit întreg Noul Testament în lumina mesajului paulin, conform căruia cel drept va trăi numai prin credință și nu prin fapte. Sau mai degrabă în lumina propriei sale înțelegeri a epistolelor lui Pavel.
Opiniile lui Luther au fost transmise si apoi preluate prin intermediul doctrinei cultelor protestante și neoprotestante, iar multi credincioși în naivitatea lor nu pot face disticție între doctrină și Scriptură , însușindu-și o învățătură trunchiată, modificată față de original .
Articolul conține citate din saitul mentionat mai jos.
https://mironclaudiu.wordpress.com/2010/06/24/aspecte-critice-din-teologia-%C8%99i-via%C8%9Ba-capilor-reformei/
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu