Biserica "de piață"

                                                                   

Cu câteva luni în urmă am participat împreună cu un prieten la un serviciu divin într-o biserică evanghelică  independentă (non denominatională).

Am decis acum să scriu o serie de mici articole în care să descriu aceste aspecte, împreună cu anumite comentarii şi reflecţii privitoare la tendinţe în bisericile evanghelice americane moderne.

Cum am menţionat mai sus, biserica pe care am vizitat-o era una independentă. O biserică este “independentă” atunci când nu aparţine oficial unei ”denominaţii”, ceea ce înseamnă că nu trebuie să se conformeze normelor vreunei organizaţii şi nu se supune niciunei autorităţi.

 În general, bisericile evanghelice afirmă supremaţia bisericii locale. Astfel marile denominaţii baptiste, cum ar fi Southern Baptists, sunt doar ”asociaţii” în care bisericile locale se unesc pentru a se ajuta reciproc, dar asociaţia nu are nici o autoritate asupra lor. Aceasta permite liderilor bisericii să-şi definească propriul lor crez şi propriile lor practici.

Revin acum la experința mea recentă la o slujbă de închinare într-o biserică evanghelică americană modernă. Pe scenă se afla o orchestră de rock, în mod surpinzător formată din membrii nu prea tineri. Am avut impresia că sunt foşti cântăreţi faliţi care au găsit în sfârşit un mod de a-şi împlini visurile din tinerețe. Muzica era uneori stridentă, alte ori obsesivă. Dar ceea ce m-a frapat cel mai mult a fost lirica, textele cântecelor care vorbeau exclusiv despre simţirile interpretului (sau ale autorului).
 După un mic spectacol de muzică rock "creștină" a urmat predica. Un subiect interesant: cum să-ți administrezi timpul. Predicatorul a depășit tradiția învechită după care ar fi vorbit în picioare de la un amvon, șezând pe un scaun într-un colț al scenei. Aceasta, împreună cu lipsa cravatei și a costumului tradițional crea o atmosferă mai intimă. Mesajul era clar: nu era vorba de o autoritate care să declare învățături teologice abstracte de la catedră, ci de un prieten și un specialist care dădea audienței sfaturi practice, cu aplicație imediată.

O tendinţă recentă în Statele Unite este ca la înfiinţarea bisericii locale să se apeleze la consultanţi care fac un studiu al populaţiei pentru a descoperi care sunt gusturile care are trebui servite de biserică pentru a-i asigura o creştere rapidă. Se copiază astfel un model economic  în care se începe cu prospectarea pieţei şi se continuă cu oferta unui produs sau serviciu – în cazul acesta un anumit profil al bisericii – care să răspundă în mod optim comenzii sociale. Într-o zonă cu o populaţie tânără se crează servicii divine cu muzică  rock, cu lumini colorate şi predicatori în blue jeans, în timp ce în altă zonă cu o populaţie mai înaintată în vârstă se crează servicii divine cu imnuri protestante clasice, cu o atmosferă solemnă şi cu predicatori cu cravată şi costum bine îngrijit. Această adaptare la cererea pieţei asigură un succes instantaneu, şi un lider suficient de harismatic şi întreprinzător reuşeşte într-un deceniu să creeze o super-biserică cu mii de membrii, cu școli afiliate, cu librării de cărţi creştine, cu săli de sport şi cu bugete de milioane de dolari.

Adaptarea la gustul publicului crează uneori şi probleme sau chiar conflicte. Dacă faci un tur al oraşului în care locuiesc, în statul Carolina de Nord, vezi în faţa multor biserici evanghelice un panou în care sunt anunţate doua sericii divine: unul cu închinare clasică, altul cu închinare modernă.

Nefiind îngrădite de nici o tradiție, astfel de biserici pot evolua în ritm cu preferințele consumatorilor. Un profesor rus a declarat odată: ”tradițiile trebuie create și păstrate”. Aici accentul este pe ”create”, nu pe ”păstrate”. Nondenominationalii au chiar și o justificare ”biblică”: după cum a spus Hristos, nu punem un vin bun în burdufuri vechi. (În realitate,  Hristos se referea la obiceiurile cărturarilor și fariseilor.) Noi și noi ”tradiții” sunt inventate și abandonate: scenete cu conținut spiritual, mărturii publice ale unor sportivi celebrii, defilare cu steagul Israelului, conferințe despre sex. 

Într-un caz recent, în locul amvonului, predicatorul și soția lui au aparut împreună pe scenă în pijamale, în pat, de unde pastorul a ținut o predică despre relațiile sexuale normale într-o familie creștină. Nu vă alarmați, nu a fost nici o demonstrație practică.

În felul acesta, biserica evanghelică modernă devine un spectacol interesant, care poate în sfârşit să concureze cu un film bun sau cu un eveniment sportiv.

 In Vechiul Testament Israelul primește instrucțiuni detaliate cu privire la aranjarea Templului și la săvârșirea slujbelor. Este clar că, în timp ce Dumnezeu se uită la inima omului, El dorește în același timp un anumit fel de închinare.

Astfel, Dumnezeu S-a uitat cu bunăvoință la jertfa lui Abel (un animal), dar nu și la cea a lui Cain (care a constat din fructe). În locul sfânt din templu nu puteau intra decât preoții, iar în Sfânta Sfintelor intra doar marele preot, odată pe an.

În timp ce formalismul slujbei de la templu nu s-a păstrat identic în creştinism, alte aspecte, credem esenţiale, au rămas neschimbate. În timp ce slujba din templu era centrată într-o jertfă de animale, slujba creştină rămâne şi ea centrată într-o jertfă, de data aceasta jerfa desăvârşită a Mielului lui Dumnezeu, Iisus Hristos. La templu credincioşii se apropiau cu un sentiment al transcendeței lui Dumnezeu și a nevoii omului de mântuire, elemente care s-au păstrat în tradiţia creştină. De asemenea, slujba de la templu era o slujbă CĂTRE Dumnezeu, era o slujire a lui Dumnezeu din partea poporului . Scopul nu era satisfacerea nevoilor emoţionale ale credincioşilor, chiar dacă această satisfacere avea loc.

În centrul slujbei se afla Dumnezeu, nu omul, și din această cauză întâlnirea cu Dumnezeu era reală. Dumnezeu nu era manipulat pentru a servi nevoilor omului, ci omul era transformat prin întâlnirea cu Dumnezeu.

În timp ce acest aspect esențial s-a păstrat în biserica istorică, de-a lungul timpului protestanții și neoprotestanții au început să-l piardă tot mai mult, de la o generație la alta. Imnele pe care le ascultam în biserica baptistă când eram copil erau sobre și vorbeau despre Dumnezeu. Le cânt uneori și acum: O Doamne mare, când privesc eu lumea ce ai creat-o prin al Tău cuvânt sau Domnul îmi este adăpost, cetate tare-n vreme rea. Dar în bisericile evanghelice americane moderne am întâlnit un gen de muzică total nou: "rockul crestin".

Atunci când, duminica dimineața plec la slujbă, o fac pentru a mă întâlni cu o Ființă transcendentă, pentru a avea o experiență mistică, pentru a ieși, cel putin pentru un timp, din lumea obișnuită și a intra într-o altă lume, pentru a-mi ridica ochii spre cer. Credinciosul evanghelic modern este tot mai mult lipsit de o astfel de experiență, fără a-și da măcar seama. 

Muzica pe care o ascultă se aseamănă cu muzica (lumii) de la radio, predicile cu conferințele de la universitate, sala în care se închină se aseamănă cu o sală modernă de spectacole. În dorința de a se adapta vremii, bisericile moderne iau tot mai mult chipul veacului în care trăim.

La sfârșitul ”serviciului divin” din biserica la care m-am referit (nondenominationala) a avut loc ”cina Domnului”, un vestigiu al euharistiei practicata de-a lungul istoriei bisericii creștine. Aparenta continuitate cu trecutul a fost, din păcate, o discontinuitate.

Pastorul a anunțat că biserica lui practică ceea ce el numea ”cina deschisă tuturor”. Ca să fie mai clar, el a explicat că ORICINE se poate împărtăși, indiferent de credința pe care o are sau nu o are, indiferent de starea morală, indiferent de concepțiile religioase sau ne-religioase. Pentru mine .... suna ca un sacrilegiu .

Explicația pastorului privitoare la ”cina deschisă tuturor” a dat de înțeles că este vorba de o un act de incluziune, de acceptare, de unire, de cuprindere cu brațele deschise a oricui dorește să participe. Era o concluzie firească a unei lungi perioade de evoluție protestantă...... singurul mod de depășire a discordiei a fost o renunțare la doctrine sau practici bine definite, în favoare unui vag creștinism ”redus la esențe”. Important este sa ne iubim, sa fim drăguți unii cu alții, să ne acceptăm, fără a ne mai referi la dogme înguste.

sursa : http://ortho-logia.com/?p=136

Textul de mai sus reprezintă fragmente dintr-o serie de articole care conțin impresii , aprecieri referitoare la biserici neoprotestante americane ale unui personaj cunoscut, român stablit în SUA, publicate pe saitul propriu.

Descrierea prezentată este asemanatoare în multe privințe cu ale altor autori americani precum Dan Lucarini si John Blanchard  care au scris o carte prezentă și în librăriile din România "Evanghelia pe muzica rock" .

Această practică de a inființa o biserică pe baza unei cercetări de piață ,pentru a afla  preferințele oamenilor potențiali enoriași, are întradevar un corespondent în economia de piață ,dar nu are nimic de a face cu creștinismul.
 Biserica trebuie sa aibe în centrul atenției pe Dumnezeu și voia lui Dumnezeu, Cuvântul Său Evanghelia  și nu oamenii și preferințele lor . Biserica lui Hristos nu trebuie să semene în nici un caz cu o sală de spectacole (club) sau de conferințe, așa cum din păcate vedem tot ma des in jurul nostru.

Bisericile care recurg la investigații de piață pentru a evalua preferințele publicului în materie de programe religioase sunt cu precădere cele care și-au insușit ideologia  Mișcarii de creștere a Bisercii  al carui mentor este Rick Warren . Scopul principal al unei astfel de biserci este creșterea numerică cu orice preț ( prosperitatea financiară  rezultata ar putera fi un alt obiectiv  ...).

http://www.alexb.me/2012/10/citit-cresterea-bisericii-sau-seducerea-bisericii/

În esență autorul articolului care ne prezintă impresii din bisercii independente americane Mihai Oara (fost baptist, fost nondenominational, în prezent ortodox american) vede foarte bine neajunsurile protestantismului american - pe care mulți protestanți se pare că sunt incapabili să le vadă . Dar nu vede câtuși de puțin neajunsurile fără de număr din ograda  propriei religii ,ca multi alți coreligionari  de-ai săi de altfel. 
Sursa neajunsurilor este intodeauna liberalismul religios (calea lată Matei 7:13-14 ) care sa manifestat in Biserică inca de pe vremea lui Constantin cel Mare (sec.III) dar a rămas tentantă si pentru  neoprotestantii moderni de astăzi. 





...

Creștinii din Egipt

                                                                 

         

           

             Biserica "Cave church" (biserica din pestera ) este una din cele mai mari biserici din Egipt  situata la periferia capitalei Cairo  are o capacitate de peste 20 000 de locuri.
Inchinarea lor este in primul rand prin muzica , credinta si determinarea lor se poate observa cu usurinta pe fețele lor , prin modul in care se inchina lui Dumnezeu prin cântare.
                                                    (folositi modul Ecran Complet)
                     

                                                                              

                                                                                 

https://www.viator.com/Cairo-attractions/El-Mokattam-Mountain-Cave-Church-Monastery-of-St-Simon/d782-a22472

                    

                                                         



...

Spurgeon - credinţa dovedită prin fapte

                      
Charles Spurgeon a venit la biserică într-o seara şi trebuia să se întâlnească cu un grup de tineri care au vrut să plece misionari. Băieţii au vrut să misioneze în Africa şi trebuiau ca să îi pregătească. Era destul de tărziu şi ningea pentru că era in Ianuarie. Frig, umed, aşa cum este Anglia pe care voi o cunoaşteti bine. Si in faţa bisericii, undeva într-un şanţ, stătea un beţiv. A venit primul dintre tineri care vroia să meargă misionar şi cand a văzut beţivul ăla în şanţ că mai si cânta acolo sau dârdâia, a trecut mai departe nepasător. Şi a venit al doilea, a venit al treilea si au venit toti 20. Au intrat toti 20 în sală şi s-au dus la sobă sa se încalzească după care a venit Spurgeon. 
Si când a venit, a spus, acuma, trebuie ca sa cântam ceva şi să-I multumim lui Dumnezeu.
 Şi Spurgeon a zis: „S-a terminat lectia pentru voi in seara asta. Aş vrea ca sa iesiţi cu totii afară si niciunul dintre voi nu va merge misionar.” A zis: „Misionar nu înseamna sa te duci numai sa predici. Omul acela care era in şant şi care părea că e beţiv am fost eu. Si toti 20 aţi trecut pe lânga mine fară ca măcăr sa mă vedeti.”


Vedeţi dvs. marea problemă pe care o avem noi crestinii şi pe care o avem noi biserica, nu este faptul că nu venim la biserică. Nu este faptul ca nu predicăm. Nu este faptul ca noi nu avem (nu stiu ce sa spun) scule, tehnică, logistică. Ci marea problemă cu care ne confruntăm  si una dintre marile probleme este mila.
Mila, in limba greacă eleoV, înseamna bunătatea spre cineva cu scopul de-a ajuta persoană respectivă. Românii spun ca mila este un sentiment de compasiune faţă de suferinţa si de nenorocirea cuiva. Adică, înseamnă compatimire. Înseamna îndurerare. Înseamna milostire. Înseamna empatie, adică sa intri in pielea omului aceluia respectiv. Daca vrei să le vorbesti romănilor despre mila, dar si englezilor, este destul de greu pentru ca lipsa milei a început să devina un sport naţional. 

 https://rodiagnusdei.wordpress.com/2016/08/06/mila-cea-mai-mare-responsabilitate-nicolae-geanta/

       Până la urmă pentru ce vrei să faci misiune ? să-i chemi pe oameni la ce ? La credinţa Scripturii sau  la o religie modernizată adaptată vremurilor ?
  Iacov 20: Vrei, dar, sa intelegi, om nesocotit, ca credinta fara fapte este zadarnica? 26. Dupa cum trupul fara duh este mort, tot asa si credinţa fără fapte este moartă 

                                                                    

....

Atentie la femeile care dau invăţătură din Scriptură

                                                                                   

                                                                                 

                                                          Joyce Meyer - Alfa Omega TV

       ....                       

Biserica emergentă

               

Multor oameni le place să fie la modă și să-și îmbunătățească continuu stilul de viață căutând cel mai nou lucru de pe piață. Dacă mutăm ideea în spațiul spiritual putem pune întrebările: care este ultima modă în materie de eclesiologie? Sau, cum trebuie să arate biserica în mileniul al III-lea?
Un posibil răspuns la aceste întrebări îl oferă așa-numitele „biserici emergente”.

Cei care susțin acestă mișcare sunt de părere că bisericile emergente reprezintă tipul de biserică de care are nevoie societatea de astăzi, adică, cea postmodernă. Dacă vrem să fim relevanți în societate și să ne îndeplinim mandatul pe care ni l-a lăsat Dumnezeu, atunci trebuie să fim o biserică emergentă!
Datorită spațiului restrâns, vom da răspuns doar la două întrebări care vor oferi cititorului o scurtă incursiune în lumea acestor biserici:

1. Ce sunt bisericile emergente?
Termenul „emergent” face trimitere la ceva ce este în dezvoltare, în formare, căutând o anumită țintă. Poate că cea mai scurtă definiție a bisericilor emergente ar fi că ele sunt „biserici în mișcare”. Aceasta înseamnă că bisericile se mulează pe cultură și se mișcă odată cu ea fiind dispuse oricând la schimbare de dragul de a-și păstra relevanța. Menționăm că vorbim aici atât de o schimbare a formelor cât și, în anumite cazuri, de o schimbare a doctrinelor. Deocamdată bisericile emergente s-au dezvoltat cu precădre în Marea Britanie, SUA și Australia dar influențele lor sunt tot mai resimțite și în alte părți. Mai este important de reținut aici că aceste biserici se doresc a fi o mișcare în cadrul mai larg al bisericilor evanghelice.

2. Care sunt caracteristicile bisericilor emergente?
Întâi de toate, este bine de știut că nu toate bisericile emergente sunt la fel. Ed Stetzer, un cunoscut misiologist, observă că în ceea ce privește dezvoltarea bisericii emergente s-au conturat trei direcții:
Relevanții- care sunt conservatori din punct de vedere teologic și care nu au un interes în a remodela teologia. Ei sunt interesați de modernizarea stilurilor de închinare, a stilurilor de predicare și a structurilor de conducere bisericească. Sunt implicați în plantare de biserici, scopul lor fiind de a fi relevanți în cultura postmodernă, atrăgând cu precădere generația tânără.

Reconstrucționiștii- doresc o modificare mai profundă a formelor. Ei propun o biserică mai puțin formală, incarnațională și organică, precum bisericile din case. Reconstrucționiștii resping ideea de instituție și de mega-biserici și vor ca biserica să fie de fapt o părtășie în grupuri mici în care fiecare să se simtă ca într-o familie.

Revizioniștii- sunt liberali din punct de vedere teologic și pun sub semnul întrebării doctrine evanghelice de bază, întrucât ei critică modul în care aceste doctrine sunt potrivite pentru lumea postmodernă. De la învățături legate de Evanghelie, convertire, păcat, mântuire, eschatologie etc., totul poate fi reconsiderat dă către revizioniști.

Există în general nouă caracteristici care se regăsesc în doctrinele și practicile celor trei nuanțe de biserici emergente care au fost prezentate. La fiecare dintre ele vom arăta doar ideea de bază:
2.1. Identificare cu Isus- avem o invitație din partea lui Dumnezeu de a participa alături de Isus la actul de răscumpărare a lumii. Aceasta se face prin slujire și iertare.
2.2. Transformarea spațiului secular- pentru mișcarea emergentă nu există împărțirea sacru/secular. Toate domeniile vieții sunt spirituale.
2.3. Trăire în spiritul comunității- biserica înseamnă relații strânse și orice fel de întâlnire trebuie să ofere un sentiment al comunității.
2.4. Bunăvoință față de cel străin- cei străini trebuie incluși în comunitate și acceptați așa cum sunt.
2.5. Slujire cu generozitate- creștinii trebuie să fie preocupați de nevoile imediate ale semenilor și apoi de cele mai profunde.
2.6. Închinare participativă- toată lumea este implicată în închinare. Sunt încurajate interacțiunea și dialogul.
2.7. Utilizarea darului creativității- creativitatea este în ea însăși o închinare. Credincioșii se pot închina Domnului prin autenticitate și artă.
2.8. Conducere comunitară- conducerea nu se bazează pe poziții ci pe pasiune. Fiecare conduce acolo unde pasiunea sa este mare.
2.9. Unirea spiritualității antice cu cea contemporană- spiritualitatea antică trebuie reînviată pentru că ea integrează în închinare atât mintea cât și trupul. Ritualul, liturghia, rugăciunea contemplativă etc., sunt văzute ca pozitive.

CONCLUZII
1.Fiecare din cele nouă caracteristici poate fi privită dintr-o perspectivă mai conservatoare (relevanții și reconstrucționiștii) sau liberală (revizioniștii).
2. Din nefericire, cea mai răspândită și mai cunoscută este ramura bisericilor emergente liberale.
3. Există influențe ale bisericilor emergente și în lumea evanghelică din România? Poate că da, într-o anumită măsură. Subiectul rămâne unul deschis. Cert este că trebuie să învățăm din ceea ce este bun dar și să fim pregătiți să rămânem lângă adevăr într-o lume în care ideile otrăvitoare circulă cu o asemenea viteză.

Costel Ghioanca

  https://istorieevanghelica.ro/2011/01/26/costel-ghioanca-scurta-prezentare-a-bisericilor-emergente-articol-in-revista-crestinul-azi/


...

Protestantismul laicizat

În lumea catolică şi ortodoxă, credinţa populaţiei se bazează pe ceea ce spune biserica prin preoţii şi episcopii ei. Biblia nu juca nici un rol în formarea credinţei şi a vieţii spirituale a poporului. Să ne amintim că până la Conciliul Vatican 2 (1962-1965), catolicismul interzicea laicilor să citească Biblia. Abia printr-una din deciziile acestui Conciliu s-a permis laicilor să citească Biblia. Cât îi priveşte pe ortodocşi, aici nu a existat o interdicţie, dar era spus deschis că Biblia îşi are locul pe altar şi că numai preoţii şi teologii trebuie să o citească. Chiar dacă Biblia era tradusă în limba română, biserica nu făcea nici un efort ca laicii să o citească şi să-şi scoată învăţături din ea.

Lucrurile s-au schimbat radical în Protestantism. Martin Luther, imediat  după începutul Reformei (1517), a tradus Biblia în limba germană populară şi a propagat idea că fiecare individ trebuie să citească Sfânta Scriptură pentru sine şi să-şi dezvolte viaţa spirituală prin învăţăturile ei. Treptat, Biblia a devenit comoara fiecărei familii protestante şi studierea Bibliei, individual şi în grupuri mici, a devenit un aspect caracteristic al societăţii protestante.

În sânul protestantismului au apărut mişcări de înnoire, cum ar fi puritanismul, pietismul, mişcarea de sfinţire, etc. Toate acestea au dat un imbold şi mai mare studierii Scripturii şi o dorinţă şi mai pasionată pentru o viaţa trăită după voia lui Dumnezeu. Toate aceste mişcări se bazau pe o tot mai profundă înţelegere a Bibliei. Toate aceste mişcări erau judecate şi evaluate după un singur criteriu: Sunt ele conforme cu Biblia?

Toate acestea  veneau din convingerea fundamentală că Biblia sau Sfânta Scriptură este Cuvântul inspirat şi infailibil al lui Dumnezeu!

Peste toate acestea a venit furtuna declanşată de iluminism, care a apărut pe la anul 1750. “Legile naturii”, recent descoperite, au creat imaginea unui univers ca un mecanism uriaş, care funcţionează de la sine, pe baza acestor legi neschimbătoare, care nu pot fi încălcate de nimeni. S-a formulat teoria că acest mecanism uriaş este singurul lucru care există, că nu există nimic în afara lui şi că nimeni, din afară sau din lăuntru, nu poate interveni să abată lucrurile de la funcţionarea lor pe baza legilor naturii. Orice abatere de la aceste legi ar fi o minune şi, concluzia finală era aceasta: Minuni nu pot avea loc; minuni nu există.

Deasemenea, a spune dinainte ce are să se întâmple, adică a profeţi, este imposibil, deoarece aceasta ar presupune o minune, o capacitate de a vedea în viitor.

Iluminismul a dat naştere epocii moderne. A fi modern însemna, în general, să crezi că totul este guvernat de legile naturii şi, în special, să nu mai crezi în minuni şi în profeţii.

Mai mulţi teologi, mai ales din Germania, care voiau cu orice preţ să fie şi ei moderni, au început să discute despre faptul că Biblia, obiectul lor de studiu şi de credinţă, este plină de minuni şi de profeţii: Cum să fii modern când mai crezi aceste lucruri? Cum să ne scăpăm de minunile şi de profeţiile din Biblie? De la această situaţie şi de la aceste întrebări a apărut ceea ce se numeşte “critica Bibliei”, sau “teologia liberală” din secolul al XIX-lea.

Iată idea de bază cu care s-a pornit. Cele mai multe minuni sunt scrise în cele cinci cărţi ale lui Moise: Geneza. Exod, Levitic, Numeri şi Deuteronom. Vom spune că aceste cărţi nu au fost scrise de Moise pe la anul 1.400 î.Cr., ci au fost scrise de cărturari anonimi multe secole mai târziu. Întâmplările legate de ieşirea din Egipt, trecerea Mării Roşii, întâmplările de la Muntele Sinai şi din timpul călătoriilor prin pustie au circulat multe secole prin transmisie de la om la om, pe cale orală. În procesul acestei transmisii orale, aşa cum se întâmplă şi la alte popoare, s-au creat legendele despre faptele miraculoase ca plăgile din Egipt, despicarea Mării Roşii şi celelalte. Aceste legende au fost culese şi scrise de diverşi cărturari, apoi au fost puse laolaltă de un scriitor genial anonim, în Babilon, cândva după anul 600 î.Cr., dar au fost toate atribuite personajului legendar Moise.

O precizare de importanţă fundamentală. Aceşti teologi nu au descoperit date noi, din scrieri sau din arheologie. Ei erau deja “mari teologi”, cu credibilitatea dată lor de marele lor prestigiu academic şi când ei au afirmat aceste noi teorii, ei le-au prezentat ca fapte ale ştiinţei care a constatat că aşa s-au petrecut lucrurile.

Apoi, teologii aceştia au constatat că cele mai multe profeţii sunt scrise în cartea numită “Daniel”. Personajul Daniel a fost dus în exil în Bapilon pe când era adolescent şi a trecut prin şcolile regale babiloniene şi a slujit ca funcţionar sub mai mulţi împăraţi din Babilon pe tot parcursul celor şaptezeci de ani cât au stat evreii în robia babiloniană. Prima parte a cărţii “Daniel” cuprinde mai multe întâmplări miraculoase din viaţa lui Daniel, iar partea a doua cuprinde profeţii despre imperiile care urmau să vină: imperiul persan, cel al lui Alexandru Macedon, cel al seleucizilor şi cel al romanilor.

Iată ce au declarat, în scris şi la cursurile din universităţi şi de la seminariile teologice, teologii liberali: Cartea “Daniel” n-a fost scrisă de personajul Daniel din Babilon, pe la anul 540 î.Cr., ci au fost scrise după perindarea acelor imperii, adică pe la anul 150 î.Cr., de un scriitor anonim, dar au fost atribuite celebrului Daniel. Prin urmare, profeţiile despre acel şir de imperii nu au fost de fapt profeţii, ci au fost scrise după acele evenimente.

Venind la Noul Testament, teologii liberali au văzut că cele mai multe minuni îi sunt atribuite lui Isus şi sunt scrise în cele patru Evanghelii, care poartă numele Matei, Marcu, Luca şi Ioan, cu afirmaţia că Matei şi Ioan au fost ucenici ai lui Isus, deci martori ocular ai evenimentelor, iar Marcu şi Luca au fost contemporani cu evenimentele, dar le-au colectat de la martori oculari care le-au relatat acele întâmplări. Teologii liberali, fără să dispună de date istorice noi, au lansat pur şi simplu “adevărul ştiinţific” că aceste patru Evanghelii au fost scrise după anul 80, la o jumătate de secol după evenimente, timp în care ele au fost transmise pe cale orală, timp suficient ca să se creeze minunile legendare cuprinse în ele. Cărţile au fost scrise de autori anonimi, dar au fost atribuite unor martori oculari, ca să li se dea credibilitate.

Acesta era verdictul “ştiinţific” al teologilor liberali, care au început să le predea în universităţi şi în seminarii. Şocul produs studenţilor a fost devastator. Mulţi şi-au pierdut credinţa că Biblia ar fi inspirată de Dumnezeu şi că ar fi Cuvântul lui Dumnezeu şi şi-au pierdut credinţa în Dumnezeu şi au părăsit şcolile. Dar profesorii liberali au convins pe mulţi studenţi să rămână în şcoală, să devină pastori şi, de la amvoane, să spună credincioşilor ce au învăţat ei despre Biblie! Şi mulţi au făcut-o, cu consecinţa că au produs şocul şi între membrii bisericilor. Mulţi enoriaşi şi-au pierdut credinţa în Biblie şi credinţa în Dumnezeu şi au părăsit bisericile. Aşa se face că, în secolul al XX-lea, cele mai mari catedrale protestante au devenit doar piese de muzeu vizitate de turişti!

Teologia Liberală a apărut în Germania şi a trecut imediat şi în Anglia. În aceste ţări există şi un segment romano-catolic şi alte forme de creştinism. De aceea, efectul pe plan naţional nu a fost perceput ca ceva devastator.

Lucrurile au stat altfel în ţările scandinave: Danemarca, Suedia, Norvegia şi Finlanda, unde protestantismul luteran a devenit şi a rămas pentru cel puţin două secole singura religie. Aici, când credinţa în Biblie a fost pierdută, s-a pierdut orice bază pentru credinţa în Dumnezeu.

Ca să înţelegem ce s-a întâmplat aici, trebuie să ne întoarcem înapoi în Germania secolului al XIX-lea şi să vedem mai de aproape ce a produs şocul pierderii credinţei în Biblie şi, drept consecinţă, şocul pierderii credinţei în Dumnezeu. Cazul tipic pentru acesata este Friedrich Nietzsche (1844-1900). Acesta a crescut într-o familie de oameni foarte credincioşii. Tatăl lui era pastor luteran, aşa cum erau şi câţiva unchi ai lui. Din adolescenţă a decis să se facă pastor, dar la vârsta de 17 ani a citit cartea teologului liberal David Strauss, “Viaţa lui Isus”, în care autorul analiza minunile din cele patru Evanghelii ca fiind “mituri evanghelice”, “mituri istorice”, sau legende. Efectul a fost răvăşitor: Nietzsche şi-a anunţat mama (tatăl lui murise) că nu mai merge la teologie şi că a ales să studieze filosofia. La scurtă vreme, Nietzsche a început să scrie atacuri tot mai virulente împotriva teologilor care “l-au ucis pe Dumnezeu” şi în general împotriva creştinismului. Duşmănia lui împotriva creştinismului l-a dus în cele din urmă la pierderea minţii.

Cum explicăm această întoarcere împotriva a tot ce ai iubit în copilărie?
Să ne ducem direct la esenţă: Toată frunuseţea credinţei în care a crescut se baza pe Biblie; când Biblia a fost atacată şi desfiinţată, toată lumea frumoasă în care a copilărit s-a stins şi lui Nietzsche nu i-a mai rămas decât amarul că lumea aceea a fost o iluzie clădită pe mituri şi pe legende.  Golul lăsat în urmă nu mai putea fi umplut cu nimic. Pe cine să acuzi pentru aceasta? Este foarte greu să înţelegi împotriva cui se îndrepta energia furibundă a acestui om rănit de moarte!

Într-o societate clădită pe adevărurile Bibliei, când aceste adevăruri sunt spulberate prin şiretlicurile teologiei liberale, nu rămâne numai golul, ci rămâne furia şi disperarea şi lipsa de a mai avea o raţiune pentru existenţă.

Teza pe care vrem să o emitem acum este că ceea ce s-a întâmplat cu un individ se întâmplă aidoma şi cu o naţiune întreagă.

Să ne uităm cu atenţie la ceea ce s-a întâmplat în Suedia (norvegienii  i-au  urmat întotdeauna ceea ce au făcut suedezii) după colapsul credinţei luterane: în 1932 a ajuns la putere partidul social democrat, care a pornit în mod sistematic la crearea unei societăţi bazate pe principii marxiste. Unul dintre rezultate este crearea departamentului pentru protecţia copilului, care este de fapt instrumental de creare a societăţii golită total de Dumnezeu, în care familia (concepută de Dumnezeu!) este distrusă, iar copiii sunt crescuţi după principii socialiste.

Astfel, în anii 1930, social democraţii Gunnar şi Alva Myrdal vorbeau deschis despre “o remodelare totală şi radical socialistă a socităţii.” Pentru aceasta, copiii trebuia să fie scoşi de sub influienţa părinţilor şi trebuia să fie daţi în îngrijire şi pentru educare unor experţi acreditaţi de stat. Obiectivul era eliminarea claselor sociale şi construirea unei societăţi bazate pe democraţie economică, iar pentru educarea copiilor necesari acestei societăţi mica “familie patologică” era total inadecvată; pentru atingerea acestui ţel, copiii trebuia să fie educaţi în creşa colectivă de zi de către experţii acreditaţi de stat (Cf.Politeia World, 15 ian.2016).

Trebuie să subliniem că limbajul acesta era pur comunist, dar nici măcar Stalin n-a îndrăznit să meargă atât de departe încât să ia copiii din familii şi să-i plaseze în “creşe collective”!

Domnul Pepine numeşte pe bună dreptate “protestantism laicizat” ceea ce a rămas în ţările scandinave după ce protestantismul şi-a pierdut încrederea în Biblie. Este un protestantism fără Dumnezeu.

Mai există vreo speranţă?
În protestantism există tot timpul primejdia pierderii credinţei, care este de fapt primejdia morţii spirituale. Dar creştinismul este produsul lui Isus Cristos, care dincolo de moarte a revenit la viaţă prin înviere. Foarte mulţi credincioşi care prin teologia liberală şi-au pierdut credinţa, trăiesc mai târziu o reîntâlnire cu Cristos şi prin aceasta trăiesc o re-înviere. Şi cu cât a fost mai amară viaţa fără Cristos, cu atât mai pasionată şi mai plină de realitate divină este viaţa de după re-înviere.
Dar teza noastră este că ceea ce se întâmplă indivizilor se poate întâmpla şi cu naţiunile. Aşa s-a întâmplat în Anglia în secolul al XVIII-lea. După un declin spiritual aducător de letargie, s-a ridicat un tânăr pe nume John Wesley (1703-1791) care a produs ceea ce englezii au numit “revival”, adică o reînviere. Întreaga Anglie a fost întoarsă cu faţa spre Dumnezeu şi a intrat în ceea ce s-a numit “holiness movement”, adică mişcarea pentru sfinţenia vieţii. În loc ca Anglia să meargă ca Franţa pe calea revoluţiei atee, a intrat în epoca de prosperitate a epocii victoriene.

În Statele Unite, în acelaşi secol  a existat o perioadă de letargie spirituală, dar s-a ridicat Johnatan Edwards (1703-1758), prin care s-a produs un extraordinar “revival”, care a adus o renaştere a vieţii spirituale şi a pregătit calea spre mişcarea de independenţă.

În Ţara Galilor s-a produs un “revival” extraordinar în 1904-1905, prin Robert Evans, care a produs o adevărată renaştere spirtuală şi morală a întregii ţări.

Protestanţii români folosesc pentru aceste “revivals” termenul de “treziri spirituale”.

Oare nu putem spera într-o asemenea trezire spirituală şi în ţările scandinave?

Oare nu cumva cazul familiei Bodnariu şi focul pe care l-a trezit acesta între românii de pretutindeni ar putea să aprindă această trezire spirituală?

În Norvegia există 46 de mii de penticostali şi 10 mii de baptişti. Nu s-ar putea ca aceştia să fie elementul de legătură prin care protestanţii români să contribuie la întoarcerea la Dumnezeu şi astfel la renaşterea naţiunilor scandinave?

Teologia liberală a dat o lovitură gravă credibilităţii Bibliei. Cel care a văzut nevoia unei riposte academice a fost Billy Graham. Prin 1950, el i-a îndemnat pe protestanţii din America să-şi creeze seminarii de acelaşi nivel academic ca liberalii şi să producă experţi capabili să apere Biblia la acelaşi nivel. În câţiva ani au fost create mai multe asemenea seminarii. Rezultatul final a fost că în anul 1978 un număr de aproape 300 de teologi au produs documentul de bază despre ineranţa (lipsa de greşeală) Bibliei. Scurtă vreme după aceea, câţiva teologi de cel mai înalt nivel academic au produs cărţi pentru apărarea adevărului tuturor afirmaţiilor din Biblie. Amintesc doar trei dintre ele: W.Kaiser,”The Hard sayings of the Old Testament”; F.F. Bruce, “The Hard sayings of Jesus”; şi Manfred Brauch, “The Hard Sayings of Paul”. Aceştia iau pasajele care par a cuprinde greşeli sau contradicţii şi le explică. Sunt zeci şi zeci de alte cărţi care se ocupă de această problemă a credibilităţii Bibliei. Fiindcă lupta pentru Biblie este lupta pentru credinţa noastră creştină.

Teologii protestanţi sunt capabili să apere credibilitatea Bibliei. Credinţa lor este tot timpul supusă atacurilor. Aceste atacuri produc uneori victime. În cazul discutat mai sus, adică în ţările scandinave, victimele directe sunt copii. Dar victima ultimă este însăşi societatea umană. Căci atunci când o naţiune Îl pierde pe Dumnezeu, îşi pierde esenţa divină, nobleţea şi frumuseţea. Când Îl aducem înapoi pe Dumnezeu, naţiunea trăieşte o reînviere.
www.iosifton.ro

Muzica -agentul sub acoperire infiltrat in biserică

        

                                                                               

Ca reacţie la una dintre emisiunile difuzate la radio Unison o ascultătoare mi-a scris următoarele cuvinte:
     „Martorii lui Iehova sunt un pericol insignifiant pentru mărturia Evangheliei. Adevăratul pericol lucrează ca aluatul în toate adunările baptiste şi penticostale, deopotrivă. A pomeni Numele sfânt al Domnului Isus într-un asemenea duh este blasfemie. Recent a fost în oraşul nostru într-un turneu de evanghelizare cineva din Arad cu trupa de laudă şi închinare (!). Bisericile baptiste şi una penticostală au umplut cea mai mare sală de spectacole din oraş. S-a făcut pledoarie Bibliei! Se laudă că se întorc tineri. Întrebarea este: care este dumnezeul la care se întorc?”
Şi ca să-mi confirme în legătură cu ceea ce s-a întâmplat acolo mi-a dat şi un link în care am putut viziona o înregistrare cu o astfel de manifestare.
Ceea ce am văzut nu îmi era necunoscut şi a trebuit să îi dau dreptate.
     Nu de puţine ori am spus că unul dintre cele mai mari rele care lucrează azi în biserici este muzica.
Ceea ce nu au reuşit să facă comuniştii, cu toată presiunea şi determinarea lor, o reuşeşte astăzi muzica lumii care s-a infiltrat în biserică, îmbrăcată în haina sfinţeniei.
     În anul 2011 am scris un editorial care a avut ca punct de pornire tot o scrisoare a unei ascultătoare a postului de radio Unison, ascultătoare care atunci studia muzica la Geneva. La unul dintre cursurile la care a luat parte profesorul le-a citat din Platon şi Socrate. Platon a spus: „Cântecele noastre sunt legile nostre” iar Socrate a afirmat: „Modurile muzicii nu s-au schimbat niciodată fără schimbarea legilor constituţionale”. Profesorul spunea că nu putem studia omul fără să-i studiem muzica, sau, ca să schimbăm legile constituţionale ale unui om sau popor trebuie să-i schimbăm şi muzica. Ideea din cursul respectiv era că există în istorie o influenţare a societăţii prin muzică.
 Dacă vrem să schimbăm legile trebuie să schimbăm muzica.
 În lucrarea lui Platon, „Statul”, sunt descrise în detaliu care moduri anume din muzică sunt recomandate la statul ideal şi care nu.
     Despre puterea muzicii s-a vorbit mult şi, într-un fel sau altul, am simţit-o toţi, mai mult sau mai puţin. Pentru că tot i-am citat pe clasicii din antichitate să ne ducem în urmă la mitologia greacă şi să amintim acea poveste despre Ulise şi tovarăşii lui, pe când se întorceau spre casă de la epuizantul război troian. Ulise fusese avertizat de către vrăjitoarea Circe că urmau să treacă cu corabia pe lângă o insulă locuită de sirene. Problema era că aceste sirene cântau atât de frumos încât nimeni nu putea rezista cântecului lor. Dar scopul acestui cântec nu era ca ei să aibă o călătorie plăcută cât de a fi atraşi spre stânci, corăbiile urmând a fi distruse iar ei omorâţi. Mulţimea oaselor de pe ţărm erau mărturie despre cruzimea sirenelor. Soluţia găsită de Ulise a fost ca tovarăşilor lui să le pună în urechi dopuri de ceară iar pe el, care totuşi dorea să asculte cântecul sirenelor, să îl lege de catarg, cu interdicţia ca să îl dezlege, oricât de mult i-ar ruga. La auzul cântecului sirenelor Ulise se zbate în agonie, cerând să fie eliberat. 
 Tovarăşii lui însă nu îl ascultă şi, în felul acesta, reuşesc să scape.
     Chiar dacă acest episod care face parte din epopeea Iliada, atribuită lui Homer, este doar o poveste, putem învăţa multe din el. Dar am mai auzit o poveste, care s-ar putea să fie şi adevărată, nu ştiu. Se spune că s-ar fi întâmplat în oraşul german Hameln, prin luna iunie a anului 1284. Povestea spune că locuitorii acestui oraş se trezesc invadaţi de şobolani şi nu au nici o altă soluţie de a scăpa de nenorocire decât să apeleze la un flautist ciudat care le-a promis că îi poate scăpa de pacoste. Se înţelege cu reprezentanţii oraşului să îi scape de şobolani contra sumei de 1000 de guldeni, o sumă considerabilă. La sunetele vrăjite ale flautistului şobolanii părăsesc târgul şi se îneacă în râu. Odată scăpaţi de şobolani oamenii nu mai vor să plătească suma întreagă şi-l alungă pe flautist. Se spune că pe data de 27 iunie, pe când oamenii erau la biserică, sunetele vrăjite ale flautistului s-au auzit din nou pe străzile orăşelului, de data aceasta copiii având aceeaşi soartă ca şi şobolanii.
     Aşa cum am spus, nu ştiu dacă această poveste este adevărată dar adevărat este că astăzi tinerii şi copii credincioşilor sunt vrăjiţi şi atraşi de sunetele fermecate ale muzicii aşa zis creştine şi duşi spre prăpăstiile iadului, fără ca cineva să mai caute să-i oprească. Nu doar că nu mai caută să-i oprească nimeni dar sunt conduşi spre iad şi pierzare de însăşi liderii lor. Tot în urmă cu ceva ani, nu mulţi, o cunoştinţă care a venit din Cluj Napoca şi s-a mutat în Zalău mi-a relatat ce se întâmplă într-o biserică din Cluj, printre cele mai mari din oraş şi din care el a făcut parte. Ca să înţeleg mai bine mi-a dat spre vizionare şi un film făcut chiar de către biserica respectivă. Ce am văzut m-a îngrozit de-a dreptul. Liderii bisericii prezentau copiilor şi tinerilor din biserică chiar muzica lumii, făcând o comparaţie între aceasta şi muzica din biserici, mărturisind că muzica din biserici care se inspiră din muzica satanistă a lumii este de dorit şi acceptat! Liderii de copiii şi tineret ai bisericii nu aveau nici o problemă să declare în văzul tuturor că ei ascultă muzică rock satanistă, de exemplu formaţia AC/DC. Ca rezultat (doar unul dintre ele) din acea biserică au ieşit vreo cinci, poate chiar mai multe, formaţii de muzică rock „creştină”. Şi acest lucru nu era şi nu este nici o problemă pentru liderii acelei biserici. Spuneam atunci că dacă aş avea un copil şi nu ar fi decât acea biserică în oraş nu l-aş lăsa să meargă acolo cu riscul să nu vadă niciodată o biserică. Nu i-ar face bine dar i-ar face mult rău. Este de-a dreptul tragic că tinerii se nenorocesc în ceea ce mulţi numesc casa Domnului, dar care nu este decât o peşteră de tâlhari, un loc de distracţie. Pentru că în aşa ceva s-au transformat multe adunări în ultimii ani.
Muzica este cea care realizează această nouă configurare, care modelează copiii şi tinerii din adunări.
Ceea ce nu au putut face persecutorii două mii de ani face în aceste zile muzica nesfântă adusă în biserici.
     Se vorbeşte mult prin astfel de adunări despre trezire, despre faptul că o generaţie se ridică pentru Hristos, ca să cucerească România şi stările de entuziasm care vin din firea pământească aţâţată până la maxim chiar de ritmuri vodoo, sunt etichetate ca venind de la Duhul Sfânt. Duhul Sfânt a ajuns să fie batjocorit şi blasfemiat atribuindu-se lucrări pe care nu le face! Oare nu este hulă împotriva Lui să spui că El face ceea ce nu face, lucrări pe care şi numai oameni cu mintea la cap nu le primesc, pentru că se vede clar că nu Dumnezeu este la originea lor?
     Muzica a preluat controlul în biserici. Mulţi s-au bucurat de aceasta dar în contextul a ceea ce am spus vă daţi seama cât este de grav acest lucru? Nu ne mai imaginăm o biserică fără trupă de laudă şi închinare (ce formulă fără nici un suport biblic, împrumutată din muzica rock). Şi cine să fie la conducere dacă nu tinerii care mai înainte de orice ar avea nevoie de pocăinţă? Atmosfera din ceea ce unii numesc biserică sau la concertele care poartă nume creştine rivalizează cu sălile de discotecă, atât prin comportament cât şi prin ţinută. Fetele îmbrăcate provocator (dar şi femei care ar putea fi bunicuţe) se zbenguie şi se bat provocator cu palmele peste şolduri şi fese şi se leagănă lasciv.
     S-a mers până acolo încât adevărata muzică duhovnicească este ridiculizată şi aruncată cu dispreţ la coşul de gunoi.
Textele sacre, scrise de oameni ai lui Dumnezeu care au suferit pentru El, sunt date la o parte pentru cuvinte care nu spun nimic şi care au singura calitate că, repetate la nesfârşit, duc la o stare de transă, la fel cum întâlneşti la păgâni.Am trăit astfel de stări pe când nu eram credincios şi eram un fan al muzicii rock sataniste.Şi acum văd aceleaşi efecte dar în dreptul celor ce spun că Îl laudă pe Dumnezeu şi că I se închină Lui.
     Pe fondul acesta al hipnozei care se realizează prin muzică vin foarte uşor învăţăturile stricate, ereziile strecurate pe furiş şi de care lumea religioasă este plină. Cine să mai poată face diferenţa când este drogat, sedat, manipulat emoţional? Dar pe cine mai interesează adevărul atât timp cât singura procupare este pentru emoţii şi stări de extaz religios? Liderii deja afirmă pe faţă că doctrina nu mai este importantă atât timp cât ajungi la experienţe ieşite din comun. Singurul lucru care contează pentru aceştia este cum să se simtă bine. Nu are importanţă ce fel de muzică se cântă, ce ritmuri se folosesc ci doar ce efect au asupra omului. O stare de păgânism botezat cu nume creştin.
     Vorbeam despre muzica sirenelor şi despre flautistul cu flautul lui fermecat. Şi, aşa cum se întreba cineva odată, ne putem întreba şi noi cum sună, cum ar trebui să sune muzica vrăjită a celui rău? Să sune ea respingător, oribil? Cu siguranţă nu toată. Va fi şi din aceasta, dar nu toată. Muzica celui rău va suna frumos. Dar nu tot ce este frumos este şi adevăr. Acel cineva mai spunea că adevărul şi frumosul sunt independente unul faţă de altul şi sunt separabile dar noi trebuie să le căutăm împreună şi înainte de frumos trebuie căutat adevărul. Satan poate fi frumos, adică să ia chip de înger de lumină, dar nu este şi nu va fi niciodată în adevăr. Un scriitor antic, Athenaidos, spunea că „scopul muzicii nu e plăcerea ci slujirea virtuţii” iar marele compozitor Bach afirma: „Muzica este spre slava lui Dumnezeu şi spre desfătarea oamenilor”. Problema este că muzica nu mai este spre slava lui Dumnezeu ci numai spre desfătarea oamenilor. Să fie aşa în lumea neregenerată, înţelegem. Dar să fie la fel şi în biserică? Acesta este un lucru greu de crezut dar care se întâmplă azi sub ochii noştri.
     Dacă ne uităm în istorie putem observa cu uşurinţă importanţa muzicii şi felul în care Dumnezeu a dat muzica Lui în lucrările de trezire. Să ne aducem aminte de trezirea de care Dumnezeu a făcut parte Angliei, în timpul marelui om al credinţei, John Wesley (1703-1791), liderul mişcării metodiste. Alături de el a stat în această lucrare şi a avut un rol deosebit, fratele său de trup, Charles Wesley, după cum spunea Tozer, cel mai mare compozitor de imnuri creştine după David cel inspirat. O altă lucrare asemănătoare, chiar dacă nu la acelaşi nivel, a avut loc şi în România prin Oastea Domnului, mişcare care a început în anul 1923, prin preotul Iosif Trifa. Dumnezeu a aşezat alături de el doi titani ai credinţei din România, mari compozitori de imnuri creştine: Traian Dorz şi Nicolae Moldoveanu. Muzica şi versurile lor au inspirat toată acea generaţie de creştini, au unit, au dat impuls şi curaj mişcării şi, într-o anumită măsură, o mai fac şi astăzi. Muzica lor a produs o generaţie de oameni dăruiţi, dedicaţi, martiri pentru Hristos. Ceea ce nu au putut face liderii religioşi a făcut muzica acestor doi oameni ai lui Dumnezeu. Prin muzica lor s-au putut uni baptişti, penticostali, ortodocşi, creştini după Evanghelie. Efectul a fost o generaţie de sfinţi.
     Toate acestea le ştie şi cel rău. Şi el a ştiut cum să lucreze şi să denigreze adevărata muzică sfântă şi să o ridiculizeze, tocmai pentru că îi ştia puterea. Şi a adus alta în locul ei ca să facă unitate. Şi niciodată nu a fost aşa o unitate ca azi, mai ales printre tineri. Muzica stricată a lumii, muzica rock în special, cu puterea ei extraordinară de a atrage, a fost adaptată şi ajustată în aşa fel încât să pară duhovnicească. Textele au fost puse cu furca, la întâmplare, nişte cuvinte care să amintească despre Dumnezeu, şi i-au zis muzică creştină. Au fost destui aaroni care să ia una de la unul, alta de la altul, să le arunce în focul patimilor fireşti şi din toate acestea să facă un viţel înaintea căruia toţi au căzut cu feţele la pământ spunând: „Acesta este dumnezeul nostru!” Şi petrecerea este în toi: în sfîrşit unitate la nivel mondial! Nici nu mai contează ce cred unii s-au alţii, diferenţele doctrinare (pe cine mai interesează aşa ceva?), tot ce contează este starea de extaz şi bucurie. Ameţiţi de cântecul dulce al sirenelor nimeni nu mai are timp să gândească. Un lider al acestei mişcări din România şi spunea într-un concert de acest fel că el îi apreciază pe tinerii implicaţi în această mişcare că ei nu gândesc, şi vedea aceasta ca un lucru bun. A nu gândi este necesar pentru a fi dus în rătăcire. Şi pe fondul acesta învăţăturile care sucesc Scripturile vin pe furiş, în urmă, strecurându-se ca şarpele, pe terenul confuziei şi derutei spirituale. A ţipa în gura mare „Isus este Domnul” nu are nici o valoare dacă nu ştii cine este Adevăratul Isus, dacă nu L-ai cunoscut şi dacă nu te supui Lui, în ascultare deplină. A scanda lozinci din fire nu-l sperie nici pe Satana şi nici nu-i face plăcere Celui Preaînalt. A rosti cuvinte şi a proclama adevăruri fără nici o bază în trăire nu produce nici un efect în lumea spirituală, nici un efect benefic. Găsim consemnat în F.A. 16 cum a procedat Pavel atunci când o femeie cu un duh de ghicire le făcea reclamă în Filipi: 17 „Roaba aceasta s-a luat după Pavel şi după noi, şi striga: „Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt şi ei vă vestesc calea mântuirii.” 18 Aşa a făcut ea timp de mai multe zile. Pavel, necăjit, s-a întors şi a zis duhului: „În Numele lui Isus Hristos îţi poruncesc să ieşi din ea.” Şi a ieşit chiar în ceasul acela.” Dacă ar fi fost liderii de azi în cauză s-ar fi bucurat şi ar fi spus că Dumnezeu îşi proslăveşte Numele, chiar printr-o ghicitoare. Dar Pavel cu adevărat era călăuzit de Duhul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu are nevoie de muzica lumii, de oamenii fireşti, care iubesc păcatul şi se iubesc pe ei înşişi, care seamănă leit cu lumea, ca să-Şi facă lucrarea. Dumnezeu are nevoie de oameni puşi de o parte pentru el, care au ieşit din lume şi au lepădat „meşteşugirile ruşinoase şi ascunse”, care „nu umblă cu vicleşug şi nu strică Cuvântul lui Dumnezeu, ci, prin arătarea adevărului, se fac vrednici să fie primiţi de orice cuget omenesc, înaintea lui Dumnezeu.” (2 Corinteni 4:2) Ce fac aceştia, cei ce promovează azi această muzică pervertită, se încadrează la „meşteşugiri ruşinoase şi ascunse, la vicleşug şi stricarea Cuvântului lui Dumnezeu”.
Mulţi alergă după ei dar aceasta nu înseamnă că aceştia au găsit adevărul, ci doar că au găsit ceea ce le place, ceea ce le gâdilă plăcut urechile.
Acesta fiind un semn al vremurilor de pe urmă.
     Este evident că muzica uneşte şi reconfigurează, că are o putere extraordinară în acest sens. Diferitele genuri atrag oameni diferiţi sau, mai bine spus, îi fac să fie la fel pe cei ce erau diferiţi.
Unora le place jazz-ul, altora muzica populară, altora manelele (uitaţi-vă numai la felul în care manelele au reconfigurat felul de a gândi al multor români), dar muzica rock are cea mai mare putere de a uni şi muzica rock a devenit muzica lumii.
Şi lumea se schimbă în rău iar muzica nu este fără vină, dimpotrivă.Dar să ajungem în situaţia ca muzica rock să devină liderul mondial în laudă şi închinare al bisericilor de pretutindeni este un rău atât de mare încât numai în veşnicie vom realiza cu adevărat cât de mult a distrus şi pervertit şi câte suflete a trimis în iad, înşelându-le!
     Cei ce nu vor să accepte acest nou mod de „a-i cânta lui Dumnezeu” sunt deja ridiculizaţi şi consideraţi înguşti. Şi mulţi, din cauza aceasta, de frica oamenilor, dau înapoi şi se aliniază noii mişcări de falsă trezire. Dar alţii rămân fermi pe poziţie, împotrivindu-se, pentru că ceea ce este în ei, adică adevăratul Duh Sfânt le spune că nu poate fi nici o legătură între lumină şi întuneric.
Cum ar putea o muzică nesfântă (muzica rock elaborată în pântecele iadului pentru a-i nenoroci pe oameni) să-i unească pe sfinţii lui Dumnezeu?
     Să ne întoarcem la Ulise şi mitologia greacă, după cum relatează Iliada lui Homer. Episodul cu sirenele a avut loc în timp ce Ulise se întorcea de la războiul troian. Troia a fost asediată de către ahei şi asediul s-a lungit pe perioada a zece ani, producând multe victime de ambele părţi. Atunci asediatorii au folosit un truc. Au costruit un cal imens din lemn şi l-au adus în faţa porţii cetăţii Troia, apoi s-au îmbarcat pe corăbii şi au plecat. Troienii au adus calul în cetate, neînţelegând care ar fi semnificaţia lui, probabil gândindu-se că este un dar din partea adversarilor lor. Ce nu ştiau era că în burta calului se aflau războinici de elită care noaptea au ieşit, au deschis porţile cetăţii şi duşmanul, care s-a reîntors în timpul nopţii, a intrat în cetate şi a trecut-o prin foc şi sabie.
     Biserica lui Hristos este o cetate de necucerit, oricât de mult s-ar strădui duşmanul. Biblia spune clar că „porţile locuinţei morţilor nu o vor birui” (Matei 16:18), deoarece capul ei este Cel de neînvins – Hristos. Dar aceasta nu înseamnă că cel rău nu va lupta cu ea şi că nu va duce pe mulţi în rătăcire, lăsându-i să creadă că sunt în Biserică dar, de fapt, să fie într-o organizaţie făcută după chipul şi imaginaţia oamenilor. Şi, ca să-i poată duce pe mulţi pe o direcţie greşită, printre mulţi alţii, foloseşte un agent sub acoperire deosebit de abil: muzica lumii botezată cu nume de creştin şi infiltrat în Biserică. Trebuie identificat, demascat şi scos afară.
     Daniel, omul iubit de Dumnezeu, a primit multe descoperiri din partea Celui Sfânt. Unele nu le-a înţeles şi l-a întrebat pe Domnul. Răspunsul primit a fost:
„Du-te Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului. Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul, şi nici unul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege.” (Daniel 12:9-10)
     Prin urmare cred că vor fi unii care vor lua aminte şi vor înţelege.

sursa : http://www.radiounison.ro/editorial/muzica-agentul-infiltrat-in-biserica.html#




....

Muzica crestina moderna

                              Muzica creştină modernă -sacră sau păgână ? 

                                                          (fragment)

În urmă cu câteva luni de zile mă aflam într-o biserică mare din Cluj-Napoca. La sfârşitul slujbei am discutat cu câţiva fraţi din conducerea bisericii şi mi-au spus că sunt foarte trişti din cauză că sunt aproape siguri că biserica se va rupe în două. Motivul era că tinerii bisericii, care şi-au găsit lideri care să le cânte în strună, nu mai vor în biserică dacă nu se schimbă muzica. Vor muzica nouă, modernă, care se cântă prin bisericile mari de peste oceane şi de care s-au îndrăgostit atât de mult încât nici nu mai concep viaţa lor fără această muzică. În lipsa ei biserica nu le mai oferă bucuria de care au nevoie. Din nefericire nu este singura biserică din Cluj în această stare şi nici din ţară.
     Încă de la început lucrurile sunt clare: o lucrare care vine de la Dumnezeu nu dezbină ci uneşte. Dacă motivul plecării tinerilor era păcatul din adunare atunci mai puteam discuta dar în cazul acesta este clar că nu Dumnezeu a iniţiat despărţirea ci Satana, cel ce dezbină. În timpul comunismului, atunci când creştinii nici măcar cărţi de cântări nu aveau, tinerii şi bătrânii nu întâmpinau nici o problemă în a sta împreună şi a se închina împreună, poate prin păduri sau văgăuni. Dar am ajuns în epoca urechilor gâdilate şi a muzicii lui Satana infiltrată în Biserică. Aşa cum am spus de multe ori o spun din nou: unul dintre cele mai mari rele în Biserică astăzi, alături de învăţătorii şi prorocii mincinoşi, este muzica care are pretenţia de sacră dar este păgână, aşa ca multe alte lucruri strecurate pe furiş.
     Mai mult decât voi spune în acest material vreau să vă îndemn să priviţi şi să meditaţi adânc la ceea ce veţi vedea. Şi ca să-mi ating scopul o să vă dau câteva link-uri a unor materiale video care se găsesc pe Internet şi la care vă rog să luaţi aminte şi apoi, dacă consideraţi că este potrivit, să daţi materialul la cât mai mulţi, în special la tineri, dar şi la părinţii lor, părinţi care au fost luaţi de val şi depăşiţi de evenimente şi care nu ştiu la ce se expun copiii lor, prin muzică. Mă refer la muzica aşa zis creştină, deşi mulţi creştini tineri nu mai au nici o problemă să asculte şi muzică lumească, satanistă. Criza prin care trece biserica şi despre care vorbeam este produsă în foarte mare parte de muzica care se cântă. Sigur că nu s-a ajuns aici dintr-o dată şi că „evoluţia” a fost în timp iar motivele care au lucrat în acest fel sunt diverse, dar la ce s-a ajuns azi întrece orice imaginaţie. Durerea mea este că totuşi puţini mai reacţionează cu vehemenţă şi hotărâre împotriva acestei muzici şi tot mai mulţi o acceptă ca fiind ceva de dorit pentru vremurile în care trăim.
     Materialul pe care vi-l recomand în primul rând şi de la care trebuie să porniţi (adică să-l vizualizaţi mai întâi pe acesta şi abia apoi să mergeţi mai departe) a fost realizat de Christian Berdahl şi îl găsiţi aici https://www.youtube.com/watch?v=gB1a1I7pzOw . Unii s-au cramponat de faptul că a fost realizat de un adventist şi că citează uneori din scrierile lui Ellen White sau din alte scrieri ale bisericii adventiste. Dar tot ceea ce spune în acest material nu intră nicidecum în conflict cu Scripturile inspirate, cel puţin eu nu am găsit astfel de lucruri şi nu aş vrea să nu vedem pădurea din pricina copacilor. Şi chiar dacă ar fi, esenţa materialului şi felul în care acesta este prezentat şi structurat este de o valoare deosebită. Şi dacă l-ar fi făcut un musulman în această formă m-aş fi bucurat de el şi l-aş fi recomandat tuturor. Dovezile pe care Christian Berdahl le aduce pentru a dovedi cât de departe suntem de muzica sacră şi cât de adânc a pătruns duşmanul în teritoriu otrăvind fântânile din care ar trebui să ne adăpăm sunt zdrobitoare şi cutremurătoare şi doar o inimă împietrită (cum sunt multe, din nefericire) nu le va accepta. Dar aceştia sunt doar o parte pentru că mulţi alţii nu ştiu la ce se expun ei şi copiii lor şi cred şi sunt convins că după ce vor viziona aceste materiale vor fi mai precauţi şi atenţi de aici înainte. Episodul pe care vi-l recomand are o oră şi jumătate dar vă rog să vă puneţi deoparte acest timp şi nu veţi regreta. Materialul este doar o sinteză a unui seminar care durează 12 ore, împărţit în zece episoade. Nu vă speriaţi, pentru că după ce veţi viziona prima parte abia veţi aştepta să vedeţi tot seminarul. Vă dau al doilea link apoi episoadele vin unul după altul.
https://www.youtube.com/watch?v=Nq6RsFPykiE
     Acum că aţi vizionat aceste înregistrări (sau cel puţin primul material de o oră şi jumătate) veţi putea mai bine să apreciaţi dacă muzica pe care o ascultaţi este infectată sau nu de virusul lumii, al lui Satana, mai bine zis. Dar vreau să vă ajut mai departe, venind cu trei exemple din muzica aşa zis creştină de limbă română. Exemplele pe care le voi da nu au alt scop decât de a vă arăta că şi cei mai apreciaţi cântăreţi creştini români au cedat ispitei, copiind muzica lumii. Trecem peste elementele tehnice despre care a vorbit Christian Berdahl, elemente pe care le puteţi regăsi în toate aceste exemple dar şi în multe, dacă nu în aproape toate celelalte melodii de pe piaţă (!), şi ne oprim asupra plagiatului murdar din muzica cea mai deşănţată a lumii.
     Să începem cu grupul Speranţa. Mai întâi o melodie foarte apreciată de creştinii români, vedeţi doar comentariile afişate. https://www.youtube.com/watch?v=H2l-xvq-Lyk
     Acum să vedem de unde a fost inspirată această medodie. Unii credeţi că a fost dată de Duhul Sfânt. https://www.youtube.com/watch?t=56&v=D8T7rcy23Cs
     Să ne oprim acum la un alt solist creştin: Ciurdaş Andrei
https://www.youtube.com/watch?v=eOVkrYAPA44
     Melodia este o copie perfectă a compoziţiei „Hallelujah”, interpretată de un cântăreţ care nu are nimic de-a face cu Dumnezeu, Leonard Cohen. Nu doar că nu are de-a face cu Dumnezeu dar versurile cântecului sunt o blasfemie, o batjocură la adresa lui Dumnezeu şi a Scripturilor. Dacă vreţi le găsiţi pe Internet. Iată originalul: https://www.youtube.com/watch?v=YrLk4vdY28Q
     Doar un exemplu vă mai dau şi îmi pare rău să mă ating de idolul vostru care se numeşte „Toflea”. Iată o aşa zisă cântare care doar aici are aproape un milion de vizionări. Câte or mai fi fost pe alte postări sau înregistrări audio? Nici aceasta nu vine de la Duhul Sfânt ci de la un duh rău. Ascultaţi varianta Toflea: https://www.youtube.com/watch?v=Z2OVgNSnJlU
     Şi acum ascultaţi de unde s-au inspirat preaiubiţii cântăreţi (feriţi-vă copiii de ceea ce urmează şi aveţi grijă şi la voi înşivă, mai ales dacă sunteţi bărbaţi):
https://www.youtube.com/watch?v=3HII0jdet9c
     Vorbind despre discernământul fraţilor şi surorilor constat că acesta nu există. Şi ca să vă convingeţi nu trebuie decât să citiţi comentariile ataşate acestor înregistrări: „Aleluia!”; „Slavă Domnului!”; „Ce cântare minunată! Cum aş putea face rost de negativ să o cânt şi eu”, etc. Dar cunoscând sursa acestor cântări evident că nu ar trebui să ne grăbim să spunem „Slavă Domnului” pentru că nu Adevăratul Dumnezeu este slăvit prin ele. Unii o să spună că sunt doar câteva cazuri izolate, ceea ce nu este adevărat. Pentru că nu ştim câte alte astfel de compoziţii mai există şi chiar dacă nu ar fi în această formă aproape toată muzica creştină modernă de azi este un plagiat urât şi murdar pentru că imită muzica stricată şi deşănţată a lumii. Nu este nici un secret că tinerii creştini care conduc aşa zisa „laudă şi închinare” ascultă muzică satanistă şi se inspiră de aici. Dar chiar şi cei mai bine intenţionaţi sunt înşelaţi pentru că nu ştiu ce fac. Orgile electronice, care sunt cel mai folosite ca acompaniament, au pe ele sute de ritmuri care multe provin din aceeaşi rădăcină satanică a ritmurilor vodoo, altele din muzica senzuală, cu conotaţii spre păcatele trupeşti. Fără să ştie ce este cu aceste ritmuri, de unde provin, fără să cunoască măcar puţină istorie a muzicii, faptul că multe dintre ele sunt senzuale şi sunt folosite în baruri şi locuri ale păcatului, ei le folosesc pentru că „sună bine”. Acest „sună bine” se traduce prin „mă face să mă simt bine” şi aşa este pentru că stimulează carnea şi o aţâţă. Ritmuri lascive care îndeamnă la păcat sunt astfel folosite din abundenţă în aşa zisa muzică creştină. Un exemplu de ce poate face un astfel de ritm puteţi vedea aici:
https://www.youtube.com/watch?v=F0pePhTxMdk
Nu vi se pare că produce aceeaşi stare de entuziasm ca şi acest cântec din lume şi că are acelaşi ritm muzical? https://www.youtube.com/watch?v=hWxnGESt69Y
Sau cu acesta? https://www.youtube.com/watch?v=Hg45-TFarcU&list=PL9765D5048EBAE91C
     Unde se poate ajunge dacă nu veghem? Foarte departe de Dumnezeu, sub o stăpânire a celui rău. Câteva exemple:
     O înregistrare din biserica lui Rick Joyner, unul care este apreciat ca fiind printre profeţii de frunte ai vremurilor noastre. Nu vă va fi greu să descoperiţi aceeaşi atmosferă de transă practicată în ritualurile vodoo (începeţi de pe la min. 2): https://www.youtube.com/watch?v=wgdcdjtlGfo
     O să spuneţi că aşa ceva se întâmplă doar în America. Dar eu vă spun că se întâmplă în România, chiar aici lângă noi şi în multe locuri. Doar două exemple să vă dau (derulaţi până la minutul 4). https://www.youtube.com/watch?v=tK95tfetmCA
     Şi un altul (derulaţi până la minutul 6). Vă va ajuta mai bine să înţelegeţi ce se întâmplă dacă aţi vizionat înregistrările lui Christian Berdahl. https://www.youtube.com/watch?v=cYa2hi9bUuY
     Aş putea să vă dau multe alte înregistrări care să vă arate că spre ce se îndreaptă tinerii creştini astăzi (vorbesc despre muzica la care am făcut referinţă) este o capcană întinsă de cel rău pentru a le prinde sufletele şi pentru a-i nenoroci pentru veşnicie. Domnul Isus spunea (Matei 6:23): „dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. Aşa că, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!” Adică nu este întuneric mai mare decât acela pe care omul care se află în întuneric să-l confunde cu lumina. Un astfel de om va fi sigur că se află în lumină şi că drumul pe care merge este bun când de fapt acel drum merge spre prăpastia iadului.
     Închei cu două înregistrări din aceeaşi „biserică”.Mai întâi vă prezint o înregistrare în care protagonişti sunt celebrii „Hillsong”, idolii tinerilor creştini de astăzi din lumea întreagă. Libertatea despre care cântă nu este libertatea lui Hristos ci libertatea despre care a vorbit Christian Berdahl de a face tot ce vrei şi care este promovată de Satana:
https://www.youtube.com/watch?v=LM0zSJhQBv0
     Iar vârful decăderii (şi chiar dacă pare greu ca ceva să fie mai jos de atât, în lumina a ceea ce am văzut cred că orice se poate întâmpla de acum) este acesta (în aceeaşi „biserică”):
https://www.youtube.com/watch?v=fPFcu2sIRCE
Pentru cei ce nu cunoaşteţi vă spun că aici (adică în „biserică”) se cântă melodii (dacă pot fi numite aşa) care au fost cele mai mari succese ale formaţiilor sataniste declarate. Două exemple, două cântece. Le puteţi vedea în această înregistrare, (https://www.youtube.com/watch?v=R9y9ly6YvCw) între minutele 1:10 şi 1:12:50. Primul (de la min. 1:10) se numeşte „I Love Rock’ n’ Roll” (aţi văzut ce înseamnă „Rock And Roll” din materialul lui Christian Berdahl), un cântec compus în anul 1975 şi preluat cu succes de toate formaţiile sataniste iar al doilea este un cântec al formaţiei AC/DC intitulat „I’m On a Highway To Hell” („Sunt pe autostrada către iad”). Aşa ceva a ajuns să se cânte în „biserici”. Autorii consacraţi de imnuri, inspiraţi de Dumnezeu, nu mai pot fi suferiţi de promotorii noii reforme a bisericii (la noi în ţară compozitori ca Nicolae Moldoveanu sau Traian Dorz, mari oameni inspiraţi de Dumnezeu) dar nu este nici o problemă să fie acceptaţi şi imitaţi cântăreţii lumii care nici măcar nu cred în Dumnezeu sau se ridică pe faţă împotriva Lui.
     Nebunia aceasta nu a venit aşa, dintr-o dată. Totul s-a întâmplat în timp, prin neveghere. Ce este trist este că deja în România sămânţa aceasta otrăvită plantată nu cu mulţi ani în urmă deja a început să dea rod şi mulţi să mănânce şi să dea şi la alţii, fără să realizeze ce rău fac. Poate că mulţi am fost înşelaţi până acum şi nu am ştiut şi cunoscut adevărul, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul meu cu ani în urmă. Atunci mi-ar fi prins bine ca cineva să vină şi să-mi dea acest material, să mă avertizeze. O singură dată, într-o biserică, cineva a venit şi m-a mustrat aspru pentru felul în care am condus un serviciu de laudă şi închinare. Am luat aminte dar era nevoie de mai mult. Mulţumesc lui Dumnezeu Duhul Sfânt care Şi-a continuat lucrarea şi mi-a arătat adâncimile acestei lucrări diavoleşti care duce oamenii în prăpăd şi rătăcire. Şi fac ceea ce fac pentru ca cei înşelaţi să se trezească iar cei ce încă nu au fost atinşi de virus să aibă şi mai mare grijă şi să stea departe de el. Dacă este pocăinţă şi veghere
Domnul se va bucura să ne ierte, să ne cureţe de păcat şi să ne ducă în prezenţa Sa, într-o într-o închinare adevărată, în duh şi adevăr aşa cum Îi place.

sursa http://www.radiounison.ro/editorial/muzica-crestina-moderna-%E2%80%93-sacra-sau-pagana.html

Ziua mondiala de evanghelizare

La Ziua Internaţională de Evanghelizare milioane de creştini din lumea întreagă s-au implicat şi au împărtăşit Evanghelia la nenumăraţi oameni. Mai mult de 30 milioane de pliante au fost distribuite. Sute de mii de oameni au decis să îl urmeze....

...