Protestantismul laicizat

În lumea catolică şi ortodoxă, credinţa populaţiei se bazează pe ceea ce spune biserica prin preoţii şi episcopii ei. Biblia nu juca nici un rol în formarea credinţei şi a vieţii spirituale a poporului. Să ne amintim că până la Conciliul Vatican 2 (1962-1965), catolicismul interzicea laicilor să citească Biblia. Abia printr-una din deciziile acestui Conciliu s-a permis laicilor să citească Biblia. Cât îi priveşte pe ortodocşi, aici nu a existat o interdicţie, dar era spus deschis că Biblia îşi are locul pe altar şi că numai preoţii şi teologii trebuie să o citească. Chiar dacă Biblia era tradusă în limba română, biserica nu făcea nici un efort ca laicii să o citească şi să-şi scoată învăţături din ea.

Lucrurile s-au schimbat radical în Protestantism. Martin Luther, imediat  după începutul Reformei (1517), a tradus Biblia în limba germană populară şi a propagat idea că fiecare individ trebuie să citească Sfânta Scriptură pentru sine şi să-şi dezvolte viaţa spirituală prin învăţăturile ei. Treptat, Biblia a devenit comoara fiecărei familii protestante şi studierea Bibliei, individual şi în grupuri mici, a devenit un aspect caracteristic al societăţii protestante.

În sânul protestantismului au apărut mişcări de înnoire, cum ar fi puritanismul, pietismul, mişcarea de sfinţire, etc. Toate acestea au dat un imbold şi mai mare studierii Scripturii şi o dorinţă şi mai pasionată pentru o viaţa trăită după voia lui Dumnezeu. Toate aceste mişcări se bazau pe o tot mai profundă înţelegere a Bibliei. Toate aceste mişcări erau judecate şi evaluate după un singur criteriu: Sunt ele conforme cu Biblia?

Toate acestea  veneau din convingerea fundamentală că Biblia sau Sfânta Scriptură este Cuvântul inspirat şi infailibil al lui Dumnezeu!

Peste toate acestea a venit furtuna declanşată de iluminism, care a apărut pe la anul 1750. “Legile naturii”, recent descoperite, au creat imaginea unui univers ca un mecanism uriaş, care funcţionează de la sine, pe baza acestor legi neschimbătoare, care nu pot fi încălcate de nimeni. S-a formulat teoria că acest mecanism uriaş este singurul lucru care există, că nu există nimic în afara lui şi că nimeni, din afară sau din lăuntru, nu poate interveni să abată lucrurile de la funcţionarea lor pe baza legilor naturii. Orice abatere de la aceste legi ar fi o minune şi, concluzia finală era aceasta: Minuni nu pot avea loc; minuni nu există.

Deasemenea, a spune dinainte ce are să se întâmple, adică a profeţi, este imposibil, deoarece aceasta ar presupune o minune, o capacitate de a vedea în viitor.

Iluminismul a dat naştere epocii moderne. A fi modern însemna, în general, să crezi că totul este guvernat de legile naturii şi, în special, să nu mai crezi în minuni şi în profeţii.

Mai mulţi teologi, mai ales din Germania, care voiau cu orice preţ să fie şi ei moderni, au început să discute despre faptul că Biblia, obiectul lor de studiu şi de credinţă, este plină de minuni şi de profeţii: Cum să fii modern când mai crezi aceste lucruri? Cum să ne scăpăm de minunile şi de profeţiile din Biblie? De la această situaţie şi de la aceste întrebări a apărut ceea ce se numeşte “critica Bibliei”, sau “teologia liberală” din secolul al XIX-lea.

Iată idea de bază cu care s-a pornit. Cele mai multe minuni sunt scrise în cele cinci cărţi ale lui Moise: Geneza. Exod, Levitic, Numeri şi Deuteronom. Vom spune că aceste cărţi nu au fost scrise de Moise pe la anul 1.400 î.Cr., ci au fost scrise de cărturari anonimi multe secole mai târziu. Întâmplările legate de ieşirea din Egipt, trecerea Mării Roşii, întâmplările de la Muntele Sinai şi din timpul călătoriilor prin pustie au circulat multe secole prin transmisie de la om la om, pe cale orală. În procesul acestei transmisii orale, aşa cum se întâmplă şi la alte popoare, s-au creat legendele despre faptele miraculoase ca plăgile din Egipt, despicarea Mării Roşii şi celelalte. Aceste legende au fost culese şi scrise de diverşi cărturari, apoi au fost puse laolaltă de un scriitor genial anonim, în Babilon, cândva după anul 600 î.Cr., dar au fost toate atribuite personajului legendar Moise.

O precizare de importanţă fundamentală. Aceşti teologi nu au descoperit date noi, din scrieri sau din arheologie. Ei erau deja “mari teologi”, cu credibilitatea dată lor de marele lor prestigiu academic şi când ei au afirmat aceste noi teorii, ei le-au prezentat ca fapte ale ştiinţei care a constatat că aşa s-au petrecut lucrurile.

Apoi, teologii aceştia au constatat că cele mai multe profeţii sunt scrise în cartea numită “Daniel”. Personajul Daniel a fost dus în exil în Bapilon pe când era adolescent şi a trecut prin şcolile regale babiloniene şi a slujit ca funcţionar sub mai mulţi împăraţi din Babilon pe tot parcursul celor şaptezeci de ani cât au stat evreii în robia babiloniană. Prima parte a cărţii “Daniel” cuprinde mai multe întâmplări miraculoase din viaţa lui Daniel, iar partea a doua cuprinde profeţii despre imperiile care urmau să vină: imperiul persan, cel al lui Alexandru Macedon, cel al seleucizilor şi cel al romanilor.

Iată ce au declarat, în scris şi la cursurile din universităţi şi de la seminariile teologice, teologii liberali: Cartea “Daniel” n-a fost scrisă de personajul Daniel din Babilon, pe la anul 540 î.Cr., ci au fost scrise după perindarea acelor imperii, adică pe la anul 150 î.Cr., de un scriitor anonim, dar au fost atribuite celebrului Daniel. Prin urmare, profeţiile despre acel şir de imperii nu au fost de fapt profeţii, ci au fost scrise după acele evenimente.

Venind la Noul Testament, teologii liberali au văzut că cele mai multe minuni îi sunt atribuite lui Isus şi sunt scrise în cele patru Evanghelii, care poartă numele Matei, Marcu, Luca şi Ioan, cu afirmaţia că Matei şi Ioan au fost ucenici ai lui Isus, deci martori ocular ai evenimentelor, iar Marcu şi Luca au fost contemporani cu evenimentele, dar le-au colectat de la martori oculari care le-au relatat acele întâmplări. Teologii liberali, fără să dispună de date istorice noi, au lansat pur şi simplu “adevărul ştiinţific” că aceste patru Evanghelii au fost scrise după anul 80, la o jumătate de secol după evenimente, timp în care ele au fost transmise pe cale orală, timp suficient ca să se creeze minunile legendare cuprinse în ele. Cărţile au fost scrise de autori anonimi, dar au fost atribuite unor martori oculari, ca să li se dea credibilitate.

Acesta era verdictul “ştiinţific” al teologilor liberali, care au început să le predea în universităţi şi în seminarii. Şocul produs studenţilor a fost devastator. Mulţi şi-au pierdut credinţa că Biblia ar fi inspirată de Dumnezeu şi că ar fi Cuvântul lui Dumnezeu şi şi-au pierdut credinţa în Dumnezeu şi au părăsit şcolile. Dar profesorii liberali au convins pe mulţi studenţi să rămână în şcoală, să devină pastori şi, de la amvoane, să spună credincioşilor ce au învăţat ei despre Biblie! Şi mulţi au făcut-o, cu consecinţa că au produs şocul şi între membrii bisericilor. Mulţi enoriaşi şi-au pierdut credinţa în Biblie şi credinţa în Dumnezeu şi au părăsit bisericile. Aşa se face că, în secolul al XX-lea, cele mai mari catedrale protestante au devenit doar piese de muzeu vizitate de turişti!

Teologia Liberală a apărut în Germania şi a trecut imediat şi în Anglia. În aceste ţări există şi un segment romano-catolic şi alte forme de creştinism. De aceea, efectul pe plan naţional nu a fost perceput ca ceva devastator.

Lucrurile au stat altfel în ţările scandinave: Danemarca, Suedia, Norvegia şi Finlanda, unde protestantismul luteran a devenit şi a rămas pentru cel puţin două secole singura religie. Aici, când credinţa în Biblie a fost pierdută, s-a pierdut orice bază pentru credinţa în Dumnezeu.

Ca să înţelegem ce s-a întâmplat aici, trebuie să ne întoarcem înapoi în Germania secolului al XIX-lea şi să vedem mai de aproape ce a produs şocul pierderii credinţei în Biblie şi, drept consecinţă, şocul pierderii credinţei în Dumnezeu. Cazul tipic pentru acesata este Friedrich Nietzsche (1844-1900). Acesta a crescut într-o familie de oameni foarte credincioşii. Tatăl lui era pastor luteran, aşa cum erau şi câţiva unchi ai lui. Din adolescenţă a decis să se facă pastor, dar la vârsta de 17 ani a citit cartea teologului liberal David Strauss, “Viaţa lui Isus”, în care autorul analiza minunile din cele patru Evanghelii ca fiind “mituri evanghelice”, “mituri istorice”, sau legende. Efectul a fost răvăşitor: Nietzsche şi-a anunţat mama (tatăl lui murise) că nu mai merge la teologie şi că a ales să studieze filosofia. La scurtă vreme, Nietzsche a început să scrie atacuri tot mai virulente împotriva teologilor care “l-au ucis pe Dumnezeu” şi în general împotriva creştinismului. Duşmănia lui împotriva creştinismului l-a dus în cele din urmă la pierderea minţii.

Cum explicăm această întoarcere împotriva a tot ce ai iubit în copilărie?
Să ne ducem direct la esenţă: Toată frunuseţea credinţei în care a crescut se baza pe Biblie; când Biblia a fost atacată şi desfiinţată, toată lumea frumoasă în care a copilărit s-a stins şi lui Nietzsche nu i-a mai rămas decât amarul că lumea aceea a fost o iluzie clădită pe mituri şi pe legende.  Golul lăsat în urmă nu mai putea fi umplut cu nimic. Pe cine să acuzi pentru aceasta? Este foarte greu să înţelegi împotriva cui se îndrepta energia furibundă a acestui om rănit de moarte!

Într-o societate clădită pe adevărurile Bibliei, când aceste adevăruri sunt spulberate prin şiretlicurile teologiei liberale, nu rămâne numai golul, ci rămâne furia şi disperarea şi lipsa de a mai avea o raţiune pentru existenţă.

Teza pe care vrem să o emitem acum este că ceea ce s-a întâmplat cu un individ se întâmplă aidoma şi cu o naţiune întreagă.

Să ne uităm cu atenţie la ceea ce s-a întâmplat în Suedia (norvegienii  i-au  urmat întotdeauna ceea ce au făcut suedezii) după colapsul credinţei luterane: în 1932 a ajuns la putere partidul social democrat, care a pornit în mod sistematic la crearea unei societăţi bazate pe principii marxiste. Unul dintre rezultate este crearea departamentului pentru protecţia copilului, care este de fapt instrumental de creare a societăţii golită total de Dumnezeu, în care familia (concepută de Dumnezeu!) este distrusă, iar copiii sunt crescuţi după principii socialiste.

Astfel, în anii 1930, social democraţii Gunnar şi Alva Myrdal vorbeau deschis despre “o remodelare totală şi radical socialistă a socităţii.” Pentru aceasta, copiii trebuia să fie scoşi de sub influienţa părinţilor şi trebuia să fie daţi în îngrijire şi pentru educare unor experţi acreditaţi de stat. Obiectivul era eliminarea claselor sociale şi construirea unei societăţi bazate pe democraţie economică, iar pentru educarea copiilor necesari acestei societăţi mica “familie patologică” era total inadecvată; pentru atingerea acestui ţel, copiii trebuia să fie educaţi în creşa colectivă de zi de către experţii acreditaţi de stat (Cf.Politeia World, 15 ian.2016).

Trebuie să subliniem că limbajul acesta era pur comunist, dar nici măcar Stalin n-a îndrăznit să meargă atât de departe încât să ia copiii din familii şi să-i plaseze în “creşe collective”!

Domnul Pepine numeşte pe bună dreptate “protestantism laicizat” ceea ce a rămas în ţările scandinave după ce protestantismul şi-a pierdut încrederea în Biblie. Este un protestantism fără Dumnezeu.

Mai există vreo speranţă?
În protestantism există tot timpul primejdia pierderii credinţei, care este de fapt primejdia morţii spirituale. Dar creştinismul este produsul lui Isus Cristos, care dincolo de moarte a revenit la viaţă prin înviere. Foarte mulţi credincioşi care prin teologia liberală şi-au pierdut credinţa, trăiesc mai târziu o reîntâlnire cu Cristos şi prin aceasta trăiesc o re-înviere. Şi cu cât a fost mai amară viaţa fără Cristos, cu atât mai pasionată şi mai plină de realitate divină este viaţa de după re-înviere.
Dar teza noastră este că ceea ce se întâmplă indivizilor se poate întâmpla şi cu naţiunile. Aşa s-a întâmplat în Anglia în secolul al XVIII-lea. După un declin spiritual aducător de letargie, s-a ridicat un tânăr pe nume John Wesley (1703-1791) care a produs ceea ce englezii au numit “revival”, adică o reînviere. Întreaga Anglie a fost întoarsă cu faţa spre Dumnezeu şi a intrat în ceea ce s-a numit “holiness movement”, adică mişcarea pentru sfinţenia vieţii. În loc ca Anglia să meargă ca Franţa pe calea revoluţiei atee, a intrat în epoca de prosperitate a epocii victoriene.

În Statele Unite, în acelaşi secol  a existat o perioadă de letargie spirituală, dar s-a ridicat Johnatan Edwards (1703-1758), prin care s-a produs un extraordinar “revival”, care a adus o renaştere a vieţii spirituale şi a pregătit calea spre mişcarea de independenţă.

În Ţara Galilor s-a produs un “revival” extraordinar în 1904-1905, prin Robert Evans, care a produs o adevărată renaştere spirtuală şi morală a întregii ţări.

Protestanţii români folosesc pentru aceste “revivals” termenul de “treziri spirituale”.

Oare nu putem spera într-o asemenea trezire spirituală şi în ţările scandinave?

Oare nu cumva cazul familiei Bodnariu şi focul pe care l-a trezit acesta între românii de pretutindeni ar putea să aprindă această trezire spirituală?

În Norvegia există 46 de mii de penticostali şi 10 mii de baptişti. Nu s-ar putea ca aceştia să fie elementul de legătură prin care protestanţii români să contribuie la întoarcerea la Dumnezeu şi astfel la renaşterea naţiunilor scandinave?

Teologia liberală a dat o lovitură gravă credibilităţii Bibliei. Cel care a văzut nevoia unei riposte academice a fost Billy Graham. Prin 1950, el i-a îndemnat pe protestanţii din America să-şi creeze seminarii de acelaşi nivel academic ca liberalii şi să producă experţi capabili să apere Biblia la acelaşi nivel. În câţiva ani au fost create mai multe asemenea seminarii. Rezultatul final a fost că în anul 1978 un număr de aproape 300 de teologi au produs documentul de bază despre ineranţa (lipsa de greşeală) Bibliei. Scurtă vreme după aceea, câţiva teologi de cel mai înalt nivel academic au produs cărţi pentru apărarea adevărului tuturor afirmaţiilor din Biblie. Amintesc doar trei dintre ele: W.Kaiser,”The Hard sayings of the Old Testament”; F.F. Bruce, “The Hard sayings of Jesus”; şi Manfred Brauch, “The Hard Sayings of Paul”. Aceştia iau pasajele care par a cuprinde greşeli sau contradicţii şi le explică. Sunt zeci şi zeci de alte cărţi care se ocupă de această problemă a credibilităţii Bibliei. Fiindcă lupta pentru Biblie este lupta pentru credinţa noastră creştină.

Teologii protestanţi sunt capabili să apere credibilitatea Bibliei. Credinţa lor este tot timpul supusă atacurilor. Aceste atacuri produc uneori victime. În cazul discutat mai sus, adică în ţările scandinave, victimele directe sunt copii. Dar victima ultimă este însăşi societatea umană. Căci atunci când o naţiune Îl pierde pe Dumnezeu, îşi pierde esenţa divină, nobleţea şi frumuseţea. Când Îl aducem înapoi pe Dumnezeu, naţiunea trăieşte o reînviere.
www.iosifton.ro