ADEVĂR ISTORIC Documente şi date din Istoria Bisericii de Nicolae Moldoveanu

  Documente şi date din Istoria Bisericii  de Nicolae Moldoveanu - compozitor și  interpret de muzică crestină de la Oastea Domnului

                                               Fragmente din carte 

CULTUL MORŢILOR

Spiritualitatea românească a păstrat una din cele mai arhaice modalităţi de a-i celebra pe cei dispăruţi. Nenumărate practici şi obiceiuri adânc înrădăcinate în conştiinţa fiecăruia dintre noi, ne determină a fi mereu împreună cu cei care fizic nu mai există.

Ce crede Biserica Ortodoxă în legătură cu înmormântarea: Slujba de înmormântare şi parastasele, pomenile şi alte obiceiuri, sunt o moştenire de la strămoşii noştri păgâni daci şi romani.

După învăţătura Bisericii Ortodoxe şi Catolică, cei vii trebuie să se roage pentru cei morţi (parastasele), ca să fie scoşi din iad şi aduşi în rai. (Dar pentru cei din rai pentru ce trebuie să te mai rogi? n. n.)

Pr. Victor Aga: “Colacii la mort, simbolizează jertfa adusă întru pomenirea celor morţi şi iertarea păcatelor lor. Colacii vămilor, vămeşeii, se fac şi se dau de pomană, spre a plăti cu ei vămile văzduhului, şi a uşura trecerea sufletului prin ele.” (Simbolica Biblică şi Creştină – Dicţionar Enciclopedic cu istorie, tradiţii, legende, folclor), pag. 70, Timişoara, 1935).

Parastasul este forma prescurtată a rânduielii înmormântării mirenilor. Precum la înmormântare, tot aşa şi la parastas se aduce coliva, pâinea şi vinul simbolizând corpul şi sângele Domnului nostru Isus Hristos, din care să guste toţi cei ce iau parte la parastas (ca şi la înmormântare).

…Biserica a rânduit să facem parastase la 9 zile după deces, la 40 de zile, la 6 luni, la un an, doi ani, trei ani, până la al şaptelea an, iar după aceea în fiecare an la ziua morţilor, apoi în toate duminicile şi sărbătorile de peste an, cu prescură la sfânta biserică. În felul acesta ajutăm pe cei morţi să scape din chinurile iadului şi să ajungă fericiţi în rai…” (Mitropolia Ardealului, Sibiu,1983, nr. 3 – 4, pag 197 – 201, Despre parastase).

Petre Vintilescu: Iată câteva însemnări din cartea acestui teolog ortodox, Cultul şi ereziile, pag. 102 – 103,, tipărită în anul 1926 la Piteşti: “Cinstirea rămăşiţelor pământeşti ale sfinţilor şl martirilor a căpătat un avânt deosebit, de când Constantin cel Mare a început să aşeze osemintele apostolilor şi ale altor sfinţi în bisericile construite de dânsul…

în Vechiul Legământ, Dumnezeu a pedepsit aspru pe poporul lui Israel şi pe conducătorii lui din pricină că au împrumutat de la păgâni diferite practici religioase, introducându-le în Templu şl în viaţa lor de fiecare zi. Nu s-au mulţumit cu ceea ce le dăduse Dumnezeu, ci au adăugat, cu gând bun, lucruri străine.

Aşa au făcut şi în creştinism. Anumiţi conducători au adăugat, rând pe rând, câte ceva la calea simplă a adevărului, lăsată de Domnul Isus în Noul Testament, ajungându-se la ceea ce se vede astăzi în cultele ortodox şi catolic.

Dragul meu, dacă tu eşti creştin, dovedeşte lucrul acesta prin ascultarea de Domnul Isus Hristos, de adevărul Cuvântului Său scris. Neascultarea de adevăr este moarte. Vrei tu să te pierzi, trăind în minciună? Nu tăvăli adevărul în pesmetul intereselor tale, sau ale grupului din care faci parte, că-l vei strica sigur, şi nu-l vei mai putea înţelege nici odată. Crede de spune Domnul Isus şi apostolii Săi, şi vei fi mântuit. Slăvit să fie Domnul!

Sf. Ioan Gură de Aur: “Ce s-ar putea spune despre obiceiurile introduse la moarte… despre acele planşete pe la morminte, despre îngrijirea cea mare pentru monumente, despre droaia aceea de femei bocitoare, despre observaţiile zilelor? Spune-mi. Şi cum să nu fie dovada celei mai de pe urmă nebunii? (1 Cor. pag. 165, Omilia XII).

Pomenile pentru cei morţi este obicei păgânesc moştenit de la romani: novemdialia, adică pomeni la 3, 7, 9, 20, 30, 40, de zile, pentru manes, adică pentru umbrele sufletelor. Aceste pomeni se mai repetau la 10, 20, şi 30 de ani de la moarte şi se făceau cu mâncări, băuturi şi cu coroane de flori. Adevărul este numai unul pentru orice lucru – nu sunt două adevăruri.

Adevărul mântuirii omului şi a trăirii lui ca mântuit (urmaş al lui Hristos), este cel arătat în Noul Testament.

Sfânt şi moral este numai adevărul, iar adevărul Bisericii lui Hristos este Cuvântul Lui scris de sfinţii apostoli. “Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea.” (Colos. 3:16).

Cladirea bisericii 

Un mare pericol i-a pândit pe creştini încă de la începutul zidirii bisericilor. Omul firesc (nenăscut din nou) şi-a aţintit privirile asupra acestor clădiri, uitând adevărata Biserică a lui Hristos. În decursul veacurilor omenirea creştină s-a trudit la zidirea de clădiri frumoase (biserici de zid), uitând că biserica trebuie să fie o biserică vie. Cele mai groaznice războaie au fost în mijlocul omenirii zisă “creştină”, care se mulţumea doar cu locaşuri de închinăciune multe şi frumoase.

După învăţătura ortodoxă clădirea este considerată biserică. Forma, atât ca arhitectură cât şi organizarea interioară a fost concepută ca o copie a Templului Vechiului Testament. Altarul a luat locul “Sfintei Sfintelor”. (România Liberă, 1992, 21 martie, pag. 5, Altarul).

Sf. Chirii al Ierusalimului: “Când zicem Biserică, cu acest cuvânt nu înţelegem îngrădirea zidurilor, ci arătăm mai mult pe cei ce iubesc să se închine lui Dumnezeu… adică mulţimea credincioşilor.” (Nicodim Aghioritul, Hristaitia, pag. 469, Bucureşti, 1937).

Isidor Pilusiotul: “Altceva este Biserica (adunarea) şi alta casa în care se adună credincioşii, căci cea dintâi se alcătuieşte din suflete curate iar cealaltă din pietre şi ziduri.” (Nicodim Aghioritul, Hristaitia, pag. 469, Bucureşti, 1937).

Despre Ştefan cel Mare se spune că după fiecare război ridica câte o biserică (ca şi cum Dumnezeu ar fi fost mulţumit de moartea a zeci de mii de oameni atât din oastea adversă cât şi din propria oaste. Biserica clădită, chipurile, era o jertfă de mulţumire). Aşa înţeleg oamenii fireşti pe Dumnezeu şi Biserica.

Oamenii lui Dumnezeu, credincioşii adevăraţi, încă de la înfiinţarea locaşurilor de cult au avertizat pe creştini.

Sf. Efrem Şirul: “Nu locul mântuieşte pe om, ci libera lui voinţă. Strămoşul nostru Adam a căzut chiar în rai, iar Lot s-a păzit în Sodoma…” (Grădina de flori duhovniceşti, pag. 151, trad. din ruseşte).

Miniciu Felix, zice: “La ce voi zidi eu biserică lui Dumnezeu, dacă lumea, pe care a zidit-o El, nu-L poate încăpea?” (Octav. c. 32).

Origen (Celsus III, 34), zice: “Noi nu voim nici biserici, nici statui pentru Dumnezeul nostru.” (Farrar, Primele zile ale creştinismului, vol. 1, pag. 176), notiţa 6).

Sf Maxim Mărturisitorul: “Dumnezeu nu locuieşte în temple făcute de mâini. El locuieşte într-o minte curată.” (Filocalia III, 115).

Sf Barnaba, zice: “Luaţi bine seama, pentru ca Templul Domnului să fie zidit în chip măreţ. Ascultaţi cum. Primind iertarea păcatelor şi nădăjduind în Numele Lui, ne-am înnoit, ca şi cum am fi fost făcuţi iarăşi de la început; pentru aceea în locuinţa noastră locuieşte cu adevărat Dumnezeu în noi.” (Epistola sf. Barnaba, cap. XVI).

.