joi, 1 februarie 2018

Biserici non-denominationale - Mărturia unei tinere

                                                                     


 Scurtă prezentare

Multi cred despre bisericile numite de unii "independente" ca fiind fiind biserici evanghelice sau  "de pocăiți". Ce sunt în realitate acestea ? Grupările non-denominaționale au apărut în SUA în ultimele decenii și așa cum  arată și denumirea lor sunt organizații religioase neafiliate unui cult creștin, chiar mai mult , resping  ideea de cult bazat pe doctrină si tradiție (sunt usor de recunoscut prin faptul ca nu specifica apartenența la un cult creștin cunoscut ci iși dau doar un nume de fațadă bisericii locale).
 Cele mai multe din acestea au o dogmă liberală (chiar libertină) care proclamă mântuirea garantată doar prin credință,fără prea multe restricții privind comportamentul sau  îmbracămintea  ( pantaloni la femei, machiaje, cercei  etc.)  "Dumnezeu te acceptă așa cum ești"  proclamă liderii lor.  La acestea se adaugă "inchinarea"  bazată pe trupa de "muzică contemporană" muzică dominată  de ritm cu chitări electrice și tobe în unele comunități practicându-se și dansul (ca mod de închinare) cu scopul de ai atrage pe tineri.
 Aceste grupări au fost inființate inițial în SUA, ca o formă de respingere a cultelor creștine p/np tradiționale (baptiste, metodiste, presbiteriene etc.) considerate prea rigide și tradiționaliste ,dar și a noțiunii de "religie" în general. Acestea dovenindu-se foarte atractive în special pentru tineri dar și pentru cei care resping confesiunile care proclamă aplicarea ad-literam a cuvantului Scripturii (pocaiți).
Cele mai multe grupări non-denominaționale (numite și biserici independente) , unele din ele carismatice  sunt în orașe precum Timișoara  Arad, Baia Mare, Tg. Mures, București. deși practic îi găsești in orice oraș mai dezvoltat.



Mărturia unui tinere care a fost atrasă  într-o "biserică" independentă care se manifesta prin "închinare moderă" pe care a parăsit-o pentru o credinţa creştină autentică 



A trăi o pocăinţă surogat este mai grav decât a nu crede în Dumnezeu. Domnul Isus Hristos a avut cele mai grele cuvinte dintre toate câte a rostit faţă de farisei, cărturari şi preoţi..........
           Nu mai vrem să plătim nici un preţ şi ţinem morţiş să ne bucurăm. Facem orice ca să ne bucurăm. Lumea în care trăim se aruncă disperată în distracţii şi noi ni le-am inventat pe ale noastre, cu gust de religie şi coloranţi artificiali. Am imitat cum puţini pot imita lumea şi am adus-o în bisericile noastre, botezînd-o cu nume creştin. Ne legănăm şi cântăm după duhul lumii, trăim după duhul lumii, vorbim după duhul lumii, ne îmbrăcăm după duhul lumii, .. Ne-am lăsat siluiţi de lume şi nici măcar nu mai opunem rezistenţă! Părinţii credincioşi asistă cu nepăsare şi neputinţă la batjocorirea copiilor lor, batjocorire care nu se face în lume ci chiar în ceea ce ei numesc biserică. Creştinismul a ajuns să fie “cool”, senzaţiile provocate şi trăite în mod artificial fiind confundate cu bucuria în Duhul Sfânt. Am ajuns în vremurile în care este mai periculos să-ţi duci copii la biserică decât pe stadion. Pentru-că dacă învaţă o cale strâmbă a pocăinţei nu vor mai avea nici o şansă. Ori vor crede că sunt bogaţi dar ei vor fi săraci, ori se vor dezgusta de ceea ce au găsit, pe bună dreptate spunând că nu vor o astfel de cale a pocăinţei.
          Nu-i de vină lumea! Ea merge pe calea ei. Sunt de vină cei ce au adormit dar care ar fi trebuit să stea treji, sau să demisioneze!
          Dar dacă cei din frunte au adormit ar trebui să fim treji măcar noi. Şi să nu ne lăsăm duşi de valul înşelătoriei religioase.


Am scris aceste rânduri după ce, în urma publicării materialului intitulat “De ce nu cred în pocăinţa lui Bodo” am primit o scrisoare din partea unei tinere de 23 de ani, Cosmina.
          Scrisoarea ei m-a întristat dar mi-a adus şi bucurie. Am înţeles încă o dată că pericolul despre care vă vorbeam în acel material este real. Pericolul pocăinţei false şi al închinării false. Dar m-am şi bucurat că o tânără de 23 de ani a reuşit să se smulgă din mreaja acestei credinţe înşelătoare, să se reîntoarcă la Scripturi şi să se aşeze pe făgaşul cel bun.
          Am întrebat-o dacă pot să-i public scrisoarea şi iată ce mi-a scris în cea de-a doua scrisoare şi din care extrag doar un fragment:
          “Vă rog să vă rugaţi, şi dacă credeţi că scrisoarea publicată va fi spre gloria lui Dumnezeu atunci da, puteţi să o publicaţi. În acelaşi timp, rugaţi-vă şi pentru mine pentru că în urma publicării scrisorii vor fi reacţii şi aş vrea să ramân tare în lucrurile pe care mi le-a încredinţat Dumnezeu. Mă simt ca un copil printre lupi înfometaţi gata să mă sfaşie, în locuri unde ar fi trebuit să găsesc o turmă şi un Păstor. Sunt puţini oamenii credincioşi pe lângă care pot să mă întăresc în omul dinlăuntru prin părtaşia frăţească. Slavă Lui că a găsit cu cale să înfruntăm aici prigoniri şi acolo odihnă! “
          Am stat într-un moment de cumpănă. Mă gândeam să o protejez pe Cosmina şi să nu fac publică scrisoarea sau să-i dau alt nume. Dar mi-am adus aminte că Domnul Isus spunea că ucenicii Lui vor fi prigoniţi. De ce prigoniţi? Pentru că ei au ales să fie altfel. Altfel decât lumea şi altfel decât lumea religioasă. Pocăiţii spun că ei sunt altfel decât lumea. Trecând peste faptul că afirmaţia aceasta nu se mai potriveşte cu realitatea ar trebui să ne gândim dacă nu cumva este nevoie să nu ne mai potrivim nici cu chipul organizaţiei religioase din care facem parte. Potrivirea, asemănarea, trebuie să fie cu Hristos şi numai cu El.
          Şi m-am gîndit apoi că persecuţia religioasă nu a făcut rău nimănui. Dimpotrivă! Se vede aceasta azi, în libertate, când, de bine ce ne este, am început să ne facem viţei de aur şi să ne ridicăm la joc şi veselie. Nu s-ar fi întâmplat aşa ceva în timpul persecuţiei comuniste.
          Şi apoi oare nu vrea Satan ca toţi să tăcem şi înşelătoria să continue? Dar Dumnezeu nu se lasă fără mărturie.
Iată dar scrisoarea Cosminei:
          “Pace, frate Dan.
          Numele meu este Cosmina. Am 23 de ani iar în Februarie fac 3 ani de când m-am pocăit. Sunt din Bucureşti

          Vă spun sincer că şi eu am fost tare înşelată. Am fost prinsă în magia ritmurilor muzicale şi a fel de fel de manipulări emoţionale, în special prin muzică. Într-adevăr îmi puneam întrebarea: De ce am aceleaşi stări când mă “închin” Domnului ca atunci când eram în lume la un concert necreştin? Poate închinarea pentru Satan să fie aceeaşi ca închinarea pentru Dumnezeu? Ştiam că nu… dar nu ştiam nici să explic, nici nu cunoşteam adevărata închinare ca să pot face distincţia. Practic săream, dansam, mă învârteam… făceam tot felul de chestii de care sincer să vă spun acum… mi-e ruşine. Oamenii veneau totuşi şi-mi spuneau: “Ce minunat te închini Domnului! Cât de mult mă încurajezi când te văd cum te “închini”!” “Ai darul închinării!” etc…
          Îi mulţumesc lui Dumnezeu că a venit o perioadă de criză în viaţa mea (pe plan spiritual). L-am ascultat pe Paul Washer când a fost în mai  în Bucureşti apoi am continuat să ascult oameni duhovniceşti, inclusiv Zac Poonen. Şi mi-am dat seama că ceva chiar nu merge. Am plecat din biserică şi din toate activităţile “religioase” în care eram implicată. Şi am început să-l întreb pe Dumnezeu… “Ce este mântuirea?”. “Ce este Crucea Ta?”
           Am luat-o de la început… fiecare pas… La un moment dat… ceva s-a întamplat. Am început să înţeleg atâtea minciuni în care credeam ferm, atâtea păcate pe care nu le vedeam… Şi am început să fug la propriu şi la figurat de ceea ce se numeşte “închinare” astăzi… Mă înfricoşez şi mă apucă fiorii groazei numai când ascult câteva acorduri ale melodiilor “creştine” pe care odată, cândva, mă “închinam” Domnului.
          Din Iunie, de când Dumnezeu m-a regenerat, până în momentul de faţă… încă mă minunez de mântuirea Lui Dumnezeu, de dragostea lui arătată la Cruce, de jertfa Lui… Şi mi-am adus aminte ce a spus Paul Washer că dacă Jertfa lui Hristos e plictisitoare pentru tine, sau că e ceva ce ai inţeles când te-ai pocăit – eşti înşelat! Că poţi să petreci veşnicii meditând la Jertfa Lui şi întotdeauna va fi nouă şi minunată! Glorie Lui!

          Când l-am ascultat pe Bodo şi m-am gândit la ceea ce a spus… m-am întristat… Să te pocaieşti pentru a “face şi tu ceva pentru Dumnezeu” e tare trist. Şi ce e şi mai trist… e că am întâlnit puţini oameni care să înţeleagă pericolul în care ne aflăm. Nici eu nu l-am înţeles dar Dumnezeu a avut milă de mine şi are milă în continuare. Mâna Lui Dumnezeu nu e prea scurtă ca să mântuiască, dar inima omului e prea împietrită ca să se lase mântuit… pentru că asta înseamnă să renunţe la “Eu”. Aici mi-a fost şi mie greu… Mi se spunea că ceea ce fac “Eu” nu e închinare (de către 2-3 fraţi tare dragi) dar “Eu” mă “simţeam prea bine” ca să renunţ.
         
          Fiţi binecuvântat!

          P.S.: Imi pare rău că dragostea, îngăduinţa creştină, sfinţenia, toleranţa, credinţa, harul… sunt înţelese atât de greşit astăzi…”

          Pe de o parte este bine că fiecare poate să creadă ceea ce vrea şi nu se impune de undeva de sus ce să credem. Dumnezeu ne-a acordat această libertate şi omul să nu-şi permită să o anuleze. Dar tocmai pentru că fiecare poate să creadă ce vrea există pericolul ca să coborâm ştacheta credinţei jos de tot pentru a putea atrage în jurul nostru cât mai mulţi care să împărtăşească această credinţă şi, în felul acesta, să ne justificăm superioritatea faţă de alţii.
          Dacă veţi privi cu atenţie în jur o să constataţi că aşa se întâmplă. Nu doar cultele istorice nu mai au pretenţii la viaţa interioară a credinciosului şi pun accentul doar pe o viaţă exterioară şi pe o declaraţie verbală a credinţei ci şi cultele mai nou apărute.
          Coborâm standardul pentru că vrem să atragem în jurul nostru şi să nu ne pierdem influenţa, sau să câştigăm influenţă. Ca să fiu drept şi bine înţeles mai spun o dată că aşa se întâmplă în aproape fiecare grupare, chiar şi în gruparea din care eu fac parte. Într-un singur loc, din câte cunosc, nu se întâmlpă aşa şi se menţine un standard înalt, standardul Sfintelor Scripturi.
          În cele mai noi grupări neoprotestante oamenii sunt atraşi prin muzică şi mesaje despre vindecare şi bunăstare materială, sau despre dragostea lui Dumnezeu fără limite şi fără pretenţii. El te iubeşte aşa cum eşti

Nu mă mir că aceste grupări cresc tot mai mult şi s-a ajuns azi la adunări de zeci de mii de membri. Dar Domnul Isus spunea că poarta este strâmtă şi calea este îngustă şi puţini merg pe ea.
          Cât de diferit punem noi problema atunci când vorbim despre noi convertiţi dacă ne comparăm cu cel mai mare om care trăit până la Domnul Isus Hristos, şi anume Ioan Botezătorul. Veneau oamenii cu grămada la el ca să fie botezaţi şi el îi trimitea acasă. 

Le spunea ca mai întâi să se schimbe, să-şi schimbe atitudinea faţă de cele lumeşti şi să nu se joace cu Dumnezeu pentru-că securea a fost deja înfiptă la rădăcina pomului şi numai cei cu adevărat născuţi din Dumnezeu vor putea aduce rod bun, pentru slava Tatălui din cer. Pe Ioan Botezătorul nu-l interesa numărul ci calitatea. El nu avea alt interes decât ca Dumnezeu să fie glorificat şi calea lui Hristos către inimile oamenilor să fie deschisă. De aceea a fost cel mai mare prooroc. Nu a făcut nici o minune şi nici un semn, dar a fost cel mai mare pentru că a ţinut ştacheta sus. Croieşti cărări drepte şi pregăteşti calea lui Isus Hristos înspre oameni când predici adevărul nu când faci circ şi spectacol sau îţi urmăreşti interesele tale , personale sau de grup.


sursa: http://crestinism-autentic.blogspot.ro/p/vox-publica.html






...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu