duminică, 7 decembrie 2014

Crestinul azi

POCĂINŢA LA CONTROL

.
O radiografie completă a modului cum este ințeleasă dar mai ales aplicată pocăința de către creștinii de azi (np).
1.Pocaința mimată
“Pocăit”, un termen devenit un invectiv în spaţiul românesc. Apelativul „pocăitule” are, în general, o conotaţie vădit dispreţuitoare. „Pocăiţi” sunt consideraţi a fi cei care aparţin denominaţiilor evanghelice. Şi totuşi, astăzi, însuşirea acestei titulaturi nu mai comportă semnificaţia reală pe care o poartă termenul în sine. Mulţi pocăiţi nu mai sunt pocăiţi. Asta se vede limpede. Chiar şi de către cei din afara tronsonului evanghelic.
Pocăinţa este mult subdimensionată. Totuşi nu e dispărută încă. Dar o reevaluare se impune în mod cert.
A te pocăi, în termenii contemporani, nu este mare lucru. Pentru mulţi, pocăinţa implică doar o schimbare a etichetei religioase. Dacă până mai ieri cineva era membru practicant sau nepracticant al unei confesiuni istorice, prin schimbarea membralităţii într-o biserică neoprotestantă, respectivul devine astfel pocăit.
Omul, nesatisfăcut cu ce oferea climatul religios anterior, este convins că învăţătura pocăiţilor este mult mai apropiată de revelaţia scripturală.
Mai mult, consideră că adoptarea acestei învăţături îi asigură şi o mai mare certitudine în privinţa eternităţii. Şi atunci, schimbarea macazului se face cu destul de multă uşurinţă, eventual cu câteva zgârieturi din partea celor care au fost coreligionarii respectivului. Dar efectele în viaţa spirituală a celor pocăiţi în asemenea manieră sunt subţiri sau inexistente.
Ce să mai vorbim de cei cu o moştenire evanghelică? Pocăinţa copiilor din familii cu tradiţie neoprotestantă este uneori atât de inconsistentă încât trece efectiv neobservată.
Unii, ca să îngroaşe gluma, afirmă prostesc faptul că „s-au născut în pocăinţă”. Atunci să nu ne mirăm că un procent covârşitor de români s-a născut creştin. Săracii de ei şi săracii de noi dacă ne mulţumim cu astfel de start în viaţa spirituală!
Oameni plini de sine, lipsiţi de patos pentru slujire, cu tendinţe lumeşti şi materialiste umplu astăzi bisericile evanghelice !!!
Nu ne putem măguli cu numărul membrilor. Calitatea vieţii creştine a multora lasă de dorit. Iar dacă unii chiar încep să trăiască diferit de restul societăţii, faptul acesta nu schimbă realitatea că un număr alarmant de membri ai bisericilor noastre doar au adulmecat pocăinţa.
Cu toate negaţiile posibile şi cu eventualele explicaţii sofisticate teologic ale unora că respectivii sunt încă prunci spiritual, refuz să admit că pocăinţa a avut loc în dreptul unora. Ştiu bineînţeles că pruncia spirituală se caracterizează încă prin alunecări în păcat, dar ce ne facem cu o trăire conştientă, perpetuă şi durabilă în păcat?
Cum explicăm indiferenţa crasă a membrilor noştri pentru rugăciune, pentru citirea Bibliei sau chiar pentru simpla prezenţă la serviciile de cult, ca să nu mai pomenim de o implicare semnificativă?
2.Pocaința subminată
Pocăinţa este percepută în vremurile noastre în termeni foarte vagi şi lipsiţi de radicalism. Lipsa dovezilor pocăinţei l-a intrigat şi pe Ioan Botezătorul. Oare de ce nu ne-ar tulbura şi pe noi? Dacă „puii de năpârci” din vremea noastră sunt acceptaţi cu uşurinţă ca membri şi asiguraţi că viaţa lor cu Dumnezeu este pe coordonate bune, asta înseamnă că nici măcar noi, liderii, nu mai ştim să cântărim experienţa religioasă măcar la nivelul la care o făcea profetul pustiei.
Ori, sinceri să fim, pocăinţa implică mult mai mult decât se mai solicită astăzi. Dacă teologul german Dietrich Bonhoeffer insista, în secolul trecut, că nu putem accepta noţiunea de har ieftin sau de credinţă comodă, de ce noi, astăzi, am îndulci sau suprasimplifica Evanghelia?
Să nu mă înţelegeţi greşit! Eu nu spun că nu se mai propovăduieşte pocăinţa în mediul evanghelic românesc, ci doar că este promovată o pocăinţă lipsită de valenţe scripturale sau neconformă cu exigenţele divine!
De fapt, ca să crezi în Hristos, mai întâi trebuie să realizezi starea deplorabilă în care te găseşti, să deteşti acea stare şi să faci ceva pentru a o elimina. Pocăinţa faţă de Dumnezeu precede credinţa în lucrarea lui Hristos.
Recunoaşterea, regretarea şi renunţarea la păcat se plasează în mod logic înaintea credinţei în Cel care aduce remediul pentru păcat. Iar fără o pocăinţă veritabilă nu se poate vorbi de o credinţă mântuitoare. Dacă un om nu conştientizează realmente că este un păcătos incurabil, nu va căuta cu disperare o soluţie mântuitoare. O inimă este pregătită să creadă doar dacă în prealabil s-a pocăit aşa cum trebuie.
Nu se grăbeşte nimeni să se dea pe mâna medicilor chirurgi dacă nu a realizat că boala respectivă este gravă. Nimeni nu repară o maşină dacă nu constată în prealabil o defecţiune. Nimeni nu face curăţenie dacă nu observă mai întâi mizeria. Nu are sens să crezi şi să accepţi soluţia cerului dacă nu te vezi un păcătos.
3.Pocaința concretizată
Pocăinţa este cea care zdrobeşte pretenţiile umane. Dacă nu vezi păcatul din viaţa ta la fel de negru precum îl vede Dumnezeu, dacă mai consideri că ai anumite merite, că eşti cineva, că ai o reputaţie religioasă, atunci pocăinţa nu s-a produs în măsura necesară în viaţa ta! Sunt consternat când aud prin biserici rugăciuni de genul: „Doamne, dacă te-am întristat cu ceva, te rog frumos să mă ierţi”.
Această generalizare indică o inimă lipsită de dorinţa unei pocăinţe autentice. Pocăinţa se exprimă specific, nominal. Enumerarea păcatelor, identificarea lor precisă, exprimarea lor concretă arată că eşti convins pe deplin că acele stări, atitudini sau fapte l-au întristat pe Dumnezeu şi că te doare şi pe tine de ele.
Iar dacă este să mai continuăm radiografierea întoarcerii la Dumnezeu, ea se manifestă întotdeauna prin durere sufletească. Termenii ebraici care desemnează pocăinţa de traduc prin a geme sau a gâfâi. Colegul de rugăciune al vameşului arogant se bătea cu pumnul în piept şi invoca mila divină, iar femeia păcătoasă avea lacrimi suficiente ca să ude picioarele Mântuitorului.
Ce să spunem de zilele noastre? Batistele au cam ieşit din uz, făcând excepţie perioadele în care oamenii mai contractează vreo gripă. Ca să nu mai spunem că pocăinţa în termeni iudaici era asociată pe lângă plâns, cu post, cenuşă, saci şi ţărână presărată pe cap. Probabil ne vine să râdem de asemenea gesturi. Le cotăm drept prea deplasate, prea dure. Dar ar trebui să plângem. Să plângem lipsa noastră de sensibilitate la păcat.
Atât de împietriţi suntem încât nici nu mai vedem necesar să vărsăm lacrimi. Convertirile inconsistente, acompaniate de explicaţii seci precum: „nu trebuie să simţi nimic. Nu trebuie să te bazezi pe sentimente”, fac din bisericile noastre o adunătură de oameni insensibili la propriul păcat.
Este adevărat că nu ne fundamentăm siguranţa pe lacrimile pocăinţei, dar nici nu anulăm plânsul pentru păcat. Petru a plâns cu amar când a realizat ce a înfăptuit. Psalmistul spunea că îl doare de păcatul lui (Ps. 38:18). Unii, de durere, şi-au sfâşiat chiar hainele. Ştiu că asemenea stări nu sunt în armonie cu ordinea, pioşenia şi chiar rigiditatea din unele biserici, dar vă reamintesc faptul că marile treziri au început prin pocăinţă. Atât de mari erau strigătele oamenilor după Dumnezeu încât se auzeau de la mari distanţe.
Astăzi, dacă suntem prea mândri ca să ne pocăim, nu vom înregistra nici rezultatele spirituale la care visăm! Ne este ruşine de oameni, ne este ruşine cu păcatul nostru şi de aceea îl mascăm. Dar vine o zi când ceea ce am făcut la întuneric se va vesti de pe acoperişul caselor! Mai bine le scoatem astăzi la lumină printr-o pocăinţă concretă şi sfâşietoare.
4.Pocaința validată
Am analizat ani la rând modul în care se convertesc diverşi oameni. Sunt sigur că au făcut-o şi alţii. Constatarea mea este că se înregistrează uneori doar un uşor regret, manifestat poate prin niscaiva lacrimi. Dar o exprimare reală a pocăinţei se face prin renunţare, nu doar prin remuşcare. Cain, Esau şi Iuda s-au căit, dar nu s-au pocăit. A fost doar o agonie a disperării care nu s-a finalizat într-o îndreptare a situaţiei. A fost, în termeni paulini, o întristare a lumii care nu duce la pocăinţă (2 Cor. 7:10). „Cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele capătă îndurare” (Prov. 28:13).
Cocoloşirea unor practici, menţinerea lor, arată că mulţi încă nu au rupt-o cu păcatul, nu au fugit de stricăciunea care este în lume şi că nu şi-au răstignit firea pământească cu patimile şi poftele ei.
Efesenii ne dau o lecţie zdrobitoare prin faptul că au ars cărţile de vrăjitorie care valorau enorm. O inimă lipită de idolii de odinioară este o inimă nepocăită. Ca să-l dau ca exemplu pozitiv şi pe Zacheu, el a fost atât de marcat de puritatea lui Hristos încât a fost dispus să dea jumătatea din averea sa înapoi şi să restituie împătrit celor nedreptăţiţi. Cât ne-a costat pe noi pocăinţa? Cât te-a costat pe tine? Ţi-ai asumat consecinţele trăirii tale în neascultare? Ţi-ai reparat relaţiile? Ţi-ai reglat conturile? Sau eşti atât de iubitor de tine însuţi încât eşti dispus să faci orice doar pentru aţi apăra imaginea? Ai aruncat sticlele cu băutura care te-a robit? Ai eliminat cărţile care te-au întunecat? Ai decis ferm să nu mai vizionezi ceea ce te seducea odinioară? Ai recunoscut ilegalităţile din afacerile tale? Ai renunţat la garderoba din trecut prin care te etalai şi aţâţai pe alţii? Ai distrus orice ingredient de păgânătate din viaţa ta? Fără a fi făcut acestea şi multe altele, pocăinţa cuiva este de doi bani.
Un aspect final, este acela că pocăinţa trebuie să culmineze cu o experienţă conştientă a prezenţei lui Dumnezeu. Lipsa bucuriei mântuirii, absenţa dorinţei după rugăciune, inexistenţa vieţii îmbelşugate din Hristos trebuie să ne dea serios de gândit. Noi nu ne bazăm siguranţa mântuirii pe faptul că ne-am pocăit, ci pe experienţa concretă cu Dumnezeu care derivă din pocăinţă. Dacă pocăinţa este aspectul negativ al convertirii, credinţa fiind aspectul pozitiv al acesteia, atunci convertirea trebuie să se consume într-o experimentare a mântuirii la modul cel mai evident posibil. Doar o presupunere vagă a unei pocăinţe şi asumarea unei credinţe intelectuale cu care se laudă chiar şi credinţele tradiţionale, ca să nu spun că şi dracii şi-o revendică, nu ne garantează un start bun în relaţia cu Dumnezeu.
Dar pocăinţa autentică, acompaniată de credinţă sinceră, conduce la o percepere incontestabilă a prezenţei Duhului Sfânt. Aşadar pocăinţa produce sau cauzează iniţierea în creştinism. Pocăinţa este primul pas spre Dumnezeu. Fără de ea, nici măcar nu s-a pus temelia vieţii spirituale.
Pocăinţa, conform relatărilor biblice, trebuie să fie urmată de revărsarea perceptibilă a darului Duhului lui Dumnezeu. Prin aceasta creştinii din biserica primară au constat că Dumnezeu a dat şi respectivilor pocăinţa ca să aibă viaţa! Pocăinţa nu s-a produs la modul plenar dacă nu a adus după sine o confirmare divină. Validarea pocăinţei o face Dumnezeu şi nu oamenii. Noi putem doar să punctăm modul în care oamenii trebuie să se întoarcă la Dumnezeu.
Replica divină pentru pocăinţa cuiva este însă observată şi de noi. De aceea, o evaluare a pocăinţei este absolut indispensabilă. Chiar dacă este un adevăr care ţine de debut şi unii ar fi preferat să se fi discutat despre aspecte profunde ale vieţii creştine, consider că fără un început bun, nu are sens să abordăm chestiuni mai avansate.
De aceea, vă îndemn cu toată dragostea, verificaţi-vă pocăinţa. Dacă nu aţi început bine, tot ceea ce s-a zidit ulterior se va nărui. Dar sper din toată inima ca măcar cineva să-şi măsoare întoarcerea la Dumnezeu după standardele biblice şi nicidecum după cele ale vremii.
“POCAINTA LA CONTROL de Daniel Grigoriciuc
(Sursa - www.Perlasuferintei.ro- )
___________________________________________________________________________________________
 Societatea misionara Coresi
Mitul Evangheliei moderne 
Falsul crestin demascat __________________________________________________________________________________________

                                                                                    

                                                
                                                    MENONIȚII  ( ANABAPTIŞTII)

   Dintre cultele crestine din SUA ,menonotii se numara  printre putinii evanghelici care au ramas atasati ferm la  litera  Scripturii  refuzand influentele doctrinelor liberale si pastrand nealterata predicare integrala a Evangheliei . 
Din punct de vedere al modului de inchinare au pastrat stilul de inchinare traditional prin imnuri crestine traditionale ,iar ca acompaniament folosesc doar orga si uneori chitara clasica.
Tinuta menonitilor deasemenea se incadreaza in stilul traditional "modest" (modesty). Ar putea parea pentru unii crestini modernisti ...ca nu tine pasul cu moda  , dar  este specific cultelor evanghelice fundamentaliste de peste ocean.

_Cor menoniti     :Imagini video 1   
          
                             Imagini video 2

                                  






_______________________________________________________________________________________


 saituri partenere 
http://muzica-crestina-net.blogspot.com
 http://muzicacrestinanet.wordpress.com
http://crestiniiazi.wordpress.com

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu